sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Stefan cel Mare - Batalia de la Podu Inalt

540 de ani - Bătălia de la Vaslui (Podul Înalt)



Se împlinesc 540 de ani de când, -marți, 10 ianuarie 1475-, voievodul Ștefan cel Mare a repurtat asupra otomanilor o strălucită victorie în locul numit “Podul Înalt”, situat lângă Vaslui.
Cauzele conflictului dintre Moldova și Imperiul Otoman din perioada domniei lui Ștefan cel Mare erau profunde și își aveau rădăcinile în planurile pe care turcii le făceau pentru cucerirea Europei Centrale. Odată cu venirea la tron a lui Mahomed al II-lea, acesta dorea să reînvie gloria strămoșilor, extinzând stăpânirea otomană asupra țărilor din Peninsula Balcanică.
În anul 1453, Constantinopolul a căzut, iar turcii puteau să pornească nestingheriți la noi cuceriri în Europa. Peste câțiva ani, îmbătați de victorii, ei strigau: “La Roma, la Roma”. Numai că, pe drumul Romei, se ridicau moștenitorii romanității orientale, în frunte cu Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, personalități care au atras atenția umaniștilor că, la Dunărea de Jos, urmașii cezarilor se luptau indirect pentru “Cetatea Eternă”.
Pentru a ajunge la Roma, stăpânirea Dunării (fluviu numit și Iordanul românilor), cu fortificațiile sale, era esențială. În afara avantajelor pe care fluviul le prezenta în stăpânirea Peninsulei Balcanice, acesta deschidea posibilitatea cuceririi Câmpiei Panonice și de aici a centrului european. Cine stăpânea marele fluviu controla o mare parte din bătrânul continent, iar importanța strategică a Dunării de Jos era cunoscută de cei doi străluciți comandanți militari, ale căror armate se vor confrunta în marea bătălie din ianuarie 1475, Mahomed al II-lea și Ștefan cel Mare.
Încă din 1462, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constatinopolului, caracteriza importanța Dunării și a cetăților de pe malul stâng în următorii termeni: “Atât timp cât Chilia și Cetatea Albă sunt ale românilor, iar Belgradul sârbesc al ungurilor, nu vom putea învinge cu totul pe ghiauri”.
Așa se explică de ce, în timpul campaniei din 1462, Mahomed al II-lea a trimis o flotă pe Marea Neagră și Dunăre ca să ocupe cetatea Chilia. Ștefan cel Mare a intuit evoluția situației politice și militare la Dunărea de Jos și a hotărât să intre în posesia Chiliei în 1465, pentru întărirea hotarului sudic al țării.
Contemporan cu evenimentele, autorul cronicii de la Dubnic, referindu-se la campania din 1475, arăta că turcii au pătruns în Moldova “cu gândul că dacă vor fi biruitori, să năvălească apoi asupra întregului regat al Ungariei”. Observația cronicarului subliniază importanța strategică pe care o avea Moldova pentru Ungaria.
Aceste câteva mărturii sunt în măsură să fixeze rolul Moldovei în apărarea Europei acelei vremi și să confirme faptul că războiul purtat de Ștefan cel Mare cu Imperiul Otoman în anii 1473-1476 a avut caracterul unei lupte pentru controlul cursului inferior al Dunării, cunoscut și sub numele de “fluviu al destinelor”, care traversează Europa de la Vest la Est. Desigur, planul de apărare era condiționat de potențialul uman și economic al Moldovei, de conjunctura internațională. El prevedea, într-o primă fază, adoptarea defensivei active, în scopul uzării forței adversarului. Odată realizat acest obiectiv, se preconiza trecerea la contraofensivă, înfrângerea inamicului și alungarea rămășițelor peste frontieră. Ca de atâtea ori în trecutul de luptă al țării, și de data aceasta superioritatea numerică și tehnică a adversarului a fost contracarată prin obstacolele opuse înaintării acestuia: hărțuirea dușmanului, alegerea unui loc favorabil pentru luptă și prin tactica adoptată în bătălie.
Sfârșitul anului 1474 nu a adus o situație prea bună pentru sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului. Ștefan cel Mare îi amenința influența în Țara Românească iar Ungaria reintra în luptă, dorind și ea să își impună domniația în Valahia. Mahomed ia decizia de a organiza o expediție la nordul Dunării pentru a scoate Moldova din coaliția adversarilor săi. Drept urmare i-a poruncit lui Soliman Hadâmbul (Eunucul), beilerbeiul (prefectul) Rumeliei, ale cărui oști asediau atunci cetatea albaneză Shkodra (Scutari), aflată în stăpânirea venețienilor, să întreprindă o campanie de iarnă în Moldova. Faptul că dorea o expediție de iarnă arată cât de important era statul lui Ștefan, într-o epocă în care campaniile militare se duceau vara, când soldații aveau de unde să jefuiască hrană. Totul avea să se sfârșească pentru sultan cu una din cele mai mari înfrângeri din istoria turcilor, la Podul Înalt.

Unde este locul numit “Podul Înalt”?
În legătură cu locul de desfășurare a luptei de la Vaslui, sunt mai multe păreri în istoriografie legate de toponimia zonei. Astfel, într-o broșură despre această bătălie, generalul V. Popovici pune în discuție un bogat material, în care sublinia: “Locul se confirmă prin urme de teren ce se pot vedea și azi, prin denumirile locale păstrate de tradiția populară la sud-vest de Vaslui, care domină valea Bârladului și a Racovei, la Dealul Paiului cu cota 267 ce poartă numele de Cetățuia…”.
Mai departe, istoricul ieșean Constantin Cihodaru, originar de pe meleagurile vasluiene, susținea că podul Arapului, din apropierea barajului de la Pușcași, nu și-ar trage numele de la un “arap” ucis în luptă, ci de la o familie de negustori vasluieni care a existat cu numele de Arapu prin secolul al XVIII-lea.
În 1474 conflictul între turci și moldoveni era iminent și încep pregătirile de o parte și de cealaltă. Pentru a-l pedepsi pe Ștefan cel Mare și pentru a invada Moldova turcii aveau trei căi principale de acces: cea mai importantă era pe Valea Siretului, spre Suceava, care prin lățimea văii permitea desfășurarea unor trupe numeroase; altă cale era pe Valea Bârladului, care ducea direct la Vaslui, locul unde se afla Ștefan; mai exista Valea Prutului dar era puțin folosită și cunoscută de turci. Ștefan, prin mai multe stratageme încearcă și reușește să îi atragă pe turci pe Valea Bârladului, care datorită îngustimii sale îi permitea să opună o rezistență mai mare, turcii neputând-și aici desfășura un front larg. În felul acesta Ștefan era foarte avantajat. La 1474 Ștefan adună o serie de informații și crează situații care îi obliga pe turci să iasă la atac. Armata sa era constituită din mai multe elemente: nucleul oștirii era format din cavaleria grea, recrutată dintre boieri, pedestrimea grea ce era recrutată dintre curteni și artileria, slujită de mercenari germani sau de germani stabiliți în Moldova, locuitori ai orașelor. Tunurile de atunci se numeau puști, din germanul “Buthse” care însemna cutie. Ghiulelele erau turnate din fontă sau cioplite în piatră. Partea cea mai numeroasă a oștirii era oastea de țară care era formată din țărani, locuitori ai târgurilor, cu arme unele mai de calitate, dar și arme rudimentare – coase, seceri, măciuci. Pentru bătălia de la Vaslui, Ștefan realizează o mobilizare generală, după un termen modern, adică la bătălie vor participa toți cei capabili să poarte o armă.
Sporite cu ieniceri în decembrie 1474, trupele invadatoare pătrundeau în Țara Românească, unde Radu cel Frumos, aliat al musulmanilor, le furniza un important contingent de 12.000 de oșteni. În prag de 1475, Soliman ajungea în Moldova în fruntea unei puternice oștiri, ale cărei efective sunt estimate variat până la 120.000. Instalat încă din toamnă la Vaslui, pentru a urmări desfășurările din Țara Românească, Ștefan era pregătit să facă față tuturor situațiilor. Sosindu-i știrea unei mari înaintări de trupe turcești, el și-a adunat întreaga oaste, inclusiv țăranii, pe care îi folosise de multe ori în efortul de apărare al țării, inclusiv în celebra campanie împotriva lui Matei Corvin. Făcând apel la toți cei îndatorați să poarte arme, el reușește să adune o oaste record pentru acele vremuri, respectiv 40.000 de moldoveni (potrivit cronicarului polonez Jan Dlugosz), cărora li se adăuga un corp de 5000 de secui. Ștefan a utilizat clasica tactică a pustiirii terenului și îngreunarea aprovizionării, găsirea factorilor de dispersare prin locul favorabil ales pentru luptă și tactica de desfășurare a bătăliei. În ciuda dificultăților, îndeosebi a necesității de a aproviziona oastea din Țara Românească, Soliman înainta pe valea Bârladului până la Vaslui, unde îl aștepta Ștefan cu tabăra întărită.
Armata turcă condusă de Soliman Pașa număra peste 100.000 de militari la care se adăugau muntenii și bulgarii folosiți pentru lucrări genistice. Deci, raportul era de 1 la 3. Oastea lui Soliman venea din Albania, unde purtase lupte cu Skanderberg, domnitorul George Castriota. Colonelul Valer Popovici, autorul unei lucrări mai puțin cunoscute, încearcă să prezinte lupta din punct de vedere al elementului pur militar: “La sud de Vaslui a organizat o linie puternică de rezistență compusă dintr-un centru pe dealul Paiului, cota 267, unde era reduitul acestei fortificații care poartă și astăzi numele de Dealul Cetățuia.” Ștefan a întreprins lucrări de ordin genistic, adică șanțuri, maluri de pământ și a amplasat artileria. Dealul era întărit cu 10 tunuri care au avut sarcina să execute câte 7 lovituri. Primul contact cu turcii s-a datorat ajutorului primit din Ardeal, constând în 5000 de secui. Aceștia, în spatele unor parapete, au organizat prima rezistență. În momentul în care rezistența aceasta slăbește, Ștefan intervine cu trupe mai numeroase. Un document foarte important privind descrierea bătăliei este așa- numita “scrisoare de la Buda” care redă toate momentele luptei. A existat la un moment dat o situație incertă. Turcii după ce au depășit rezistența secuilor, intră în luptă cu forțele propriu-zise conduse de Ștefan. În momentul acela, Ștefan ar fi avut un moment de slăbiciune, tradus în termeni moderni – un atac de panică. Dar ni se spune în această scrisoare că boierii din jur au îngenunchiat și unul dintre ei i-a spus “Doamne, nu te tulbura căci îți vom sta alături și Stăpânul ne va ajuta”. Din acest moment Ștefan este din nou stăpân pe sine. După ce secuii sunt coplesiți de numărul dușmanilor, după ce artileriștii au tras salbele planificate, intră în luptă însuși Ștefan și corpul de elită format din boierii și slujitorii săi.
Luptele cele mai înverșunate se desfăsoară pe un pod și împrejurimile acestuia, un “pod înalt”, între două dealuri, de unde s-a creat mai târziu confuzia cu un alt pod înalt, cel de la Cănțălărești. De aici discuțiile cu privire la locul unde s-a desfășurat bătălia asupra cărora vom reveni. După scrisoarea de la Buda, peste 40.000 de turci au murit în bătălie, uciși în lupte, înecati în mlaștini, în Siret sau în Dunăre pentru că au fost urmăriți. Tot aici, este redat un dialog cu o valoare literară pe lângă cea documentară, care pare desprins dintr-o piesă de teatru. Ștefan luase 4.000 de prizonieri pe care urmau să îi execute. Având în vedere că unii dintre aceștia aveau ranguri înalte și mari posibilități materiale, este îndemnat să ii elibereze în schimbul unor potențiale imense sume de bani. Ștefan dă un răspuns memorabil: “Dacă au atâția bani ce au căutat în țara mea?”, ducându-și până la capăt cele plănuite. Desigur, un element important și cel mai cunoscut în legătură cu bătălia este atragerea turcilor, printr-o diversiune, în mlaștini. Adică într-o zonă mai îndepărtată, un grup de moldoveni au început să sune din trâmbițe și turcii au crezut că în partea aceea este grosul oștirii. De aceea, o parte din ei s-au îndreptat spre zona respectivă și s-au înecat în mlaștini. Ștefan cel Mare își organizase oastea în șapte corpuri și urmărea de pe coasta Muntenilor de astăzi modul în care se desfășura lupta, dar nu a fost nevoie să intre toate trupele in luptă.
La sud de Vaslui, în valea îngustă a Bârladului, într-un loc numit de Grigore Ureche, Podul Înalt (sau Podul lui Ștefan cel Mare în tradiția populară) și situat la confluența Racovei cu Bârladul, unde forța inamicului era sensibil diminuată de imposibilitatea desfășurării unei largi formațiuni de atac, s-a produs prima ciocnire dintre turci și unitățile avansate ale oastei moldovenești, inclusiv secui, trupe care au fost respinse cu grele pierderi de turci. În ciuda pagubelor produse inamicului, grosul oștirii moldovene trebuia să intre acum în luptă. Înainte de a lua hotărârea de a porni și el la asaltul decisiv, Ștefan a primit legământul și îndemnul boierilor, prin glasul unuia dintre ei “Doamne, nu te tulbura, căci îți vom sta astăzi credincioși alături și Dumnezeu ne va ajuta”. Țara înțelegea să sprijinine astfel brațul ei armat, care avea să lovească oastea otomană.
Lovite din față și din lateral, induse în eroare asupra direcției în care se afla grosul oștirii moldovene de buciumele și trâmbițele puse de domn să le atragă în lunca Bârladului, învăluite de ceața deasă care se lăsase, trupele otomane au cedat sub presiunea atacului. Surprinși de asalturile cavaleriei și pedestrimii lui Ștefan, loviți de tunurile care trăgeau necontenit, dezorientați și împotmoliți în mlaștinile spre care fuseseră atrași, turcii, câți nu au reușit să fugă, au fost uciși sau făcuți prizonieri. Tot atât de necruțătoare ca bătălia a fost și urmărirea, în cursul căreia numeroși alți turci și-au pierdut viața. Expediția, care trebuia să îngenuncheze Moldova se încheia catastrofal pentru invadatori. Cronicile turcești relevă dezastrul din Moldova. Întors la Suceava, domnul se va adresa într-o scrisoare celebră încercând o mare alianță a puterilor creștine în contra musulmanilor.

Victoria zdrobitoare are reverberații în întreaga lume. Cei mai fericiți sunt crestinii sârbi, bulgari, greci și armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Ștefan primeste laude și aprecieri din Persia până la papa Sixt al IV-lea care trece peste deosebirile de rit și îl numește ”Atletul lui Christos“. Cronicile se întrec în laude și multumiri la adresa domnitorului.

Izvoarele istorice scrise despre Bătălia de la Vaslui
Retragerea turcilor de la locul bătăliei s-a transformat în derută și panică, iar urmărirea a durat trei zile, “de marți până vineri noaptea pe un mare noroi”, fapt confirmat de Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei.
Lupta de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, se încheia cu o mare victorie a moldovenilor, Ștefan cel Mare fiind primul principe creștin care bătuse pe turci într-o bătălie așa de mare.
În timpul domniei marelui voievod, s-au scris cinci cronici care descriau lupta. în “Letopisețul anonim” sau în “Cronica de la Putna”, marea victorie de la Vaslui este consemnată lapidar, cronicarul fiind interesat mai mult de importanța ei și de personalitatea lui Ștefan, considerat alesul lui Dumnezeu și urmaș al vechilor împărați bizantini, care a fost întâmpinat în capitala țării, Suceava, cu strigarea “Să trăiască țarul”.
Spre deosebire de vechile cronici moldovenești, care ne oferă puține amănunte despre bătălia de la Vaslui, în Letopisețul lui Grigore Ureche, informațiile sunt mai numeroase și se referă la: forțele care se confruntă, locul și data de desfășurare a bătăliei, tactica folosită, deznodământul luptei, iar în final se aduce recunoștință lui Dumnezeu pentru marea biruință. Se pare că numărul de 120.000 de turci care au luat parte la lupta de la Vaslui, pe care Grigore Ureche l-a preluat de la cronicarul polonez Ian Dlugosz, este puțin exagerat, 100.000 fiind mai apropiat de adevăr.
Participarea secuilor la bătălia de la Vaslui este neîndoielnică, iar cronicarul Dlugosz consideră că Ștefan cel Mare rupsese țara acestora “din regatul Ungariei și o supusese sie-și”. Este, evident, o exagerare, dar se poate afirma că prezența secuilor la Vaslui se datora mai mult bunelor relații dintre Ștefan cel Mare și voievodul Transilvaniei decât bunăvoinței regelui Matei Corvin. De altminteri, cât a înțeles regele Ungariei să-l sprijine pe marele voievod s-a văzut din corespondența sa cu principii din Occident și cu Papa de la Roma, imediat după victoria de la Podul Înalt.
În continuare, Grigore Ureche arată că Ștefan cel Mare a venit înaintea turcilor “din sus de Vaslui, la Podul Înalt”. Această informație este greșită, ca de altfel și ziua de joi, când a început bătălia. În realitate, lupta a avut loc marți. În încheiere, marele cronicar arată acțiunile de mulțumire față de divinitate întreprinse de marele voievod, prin ținerea a trei zile de post și zidirea bisericii cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, care ar fi fost ridicată imediat după această victorie. De fapt, edificarea ei s-a făcut mai târziu, la 15 ani de la marea bătălie.
În urma victoriei obținute împotriva turcilor, lupta de la Vaslui a căpătat treptat un caracter politic și domnul Moldovei se înfățișa tot mai mult ca un monarh feudal care trebuia să ocupe unul dintre primele locuri între principii vremii. Această tendință apare clar și în scrisoarea circulară adresată capetelor încoronate ale Europei din 25 ianuarie 1475, nu cu umilință, ci cu demnitate: “Mă închin cu prietenie, vouă tuturor celor ce vă scriu”. În continuare, înșiruirea impresionantă a efectivelor turcești și a pașalelor care au participat la luptă aveau drept scop să demonstreze nu numai proporțiile victoriei, dar și faptul că Imperiul Otoman nu este de neînvins. De aceea, se înfățișează, lapidar, într-un stil epic de mare efect, forțele pe care le-a înfruntat: “I-am biruit și i-am călcat în picioare pe toți și i-am trecut sub ascuțișul săbiei noastre”. Prin această scrisoare, Ștefan cel Mare se adresa principilor creștini pentru a veni în ajutorul Moldovei într-o viitoare confruntare cu Imperiul Otoman.

Aprecieri elogioase despre eroismul lui
Ștefan cel Mare în lupta de la Vaslui cuprinde Chronicon Dubnicense, numire care derivă de la comuna slovacă Dubnic, în a cărei bibliotecă s-a păstrat până în 1838. Se menționează dezinteresul manifestat de rege față de pericolul care primejduia însăși existența regatului maghiar și în același timp sunt arătate nemulțumirile oamenilor de rând față de dările tot mai numeroase impuse în scopuri străine interesului lor.
Similar s-a exprimat cronicarul polonez Ian Dlugosz, în lucrarea Historia Polonia, ce relatează momente importante din istoria noastră. Cronica lui Dluogosz conține informații prețioase legate de locul bătăliei, de efectivele celor două armate, precum și despre importanța luptei. Ian Dlugosz, ca mai toți cronicarii timpului, a văzut în Ștefan cel Mare, în urma victoriei de la Podul Înalt, oșteanul cruciat, cel mai vrednic și mai indicat pentru a fi numit în fruntea coaliției statelor europene dornice să lupte împotriva turcilor. Știrile consemnate de Dlugosz au fost preluate de alți cronicari polonezi: Miechowski, Crommer, Strykovski și Bielski, care au relatat în operele lor faptele de vitejie ale marelui voievod.
Istoriografia italiană din Evul Mediu a acordat și ea o atenție deosebită bătăliei de la Podul Înalt. Studiul unor documente venețiene evidențiază faptul că vestea victoriei moldovenilor interesa în cel mai înalt grad statul dogilor și alte orașe aflate sub influența lor. Astfel, cronica venețiană a lui Francesco Longo arată că hoardele turcești nu mai suferiseră până atunci o așa mare înfrângere.
Un alt document important în care apar informații despre lupta de la Vaslui este scrisoarea de la Buda, unde se menționează că urmărirea turcilor a durat de marți până vineri, ca și la Dlugosz.
Date interesante despre bătălia de la Vaslui sunt menționate și în Cronica Austriacă, dar și în Cronica Lituaniană. În Europa apuseană, bătălia de la Vaslui a avut ecouri târzii, fiind amintită în lucrările lui Johannes Leunclavius și ale iezuitului Philippus Briotius.

Pe Ștefan cel Mare cel mai bine l-au cunoscut și admirat românii. În “Letopisețul anonim al Moldovei” este prezentată biruinta lui Stefan de la Chilia. “Iar sâmbătă s-a predat cetatea și a intrat Ștefan Voievod în cetate, cu voia lui Dumnezeu. Și-a rămas acolo trei zile, veselindu-se și lăudând pe Dumnezeu și împăciuind oamenii din cetate.” Și cronicarii munteni îi recunosc faptele de vitejie. Radu Popescu spune: “Carele era un om viteaz și multe războaie a făcut cu turci, cu ungurii, cu lașâii, cu tătarii, cu muntenii. Apare inclusiv în cronicele poloneze. Jan Dlugosz nota: “O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos de comandanții eroici de care atâta ne mirăm! În zilele noastre câstigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruință asupra turcilor.” Turcii îl numesc “netrebnicul ghiaur, căpetenie a diavolilor, afurisit și nenorocit”, în timp ce Papa Sixt al IVlea se adresează întotdeauna marelui domnitor cu formula: “Iubitului fiu, nobilului bărbat Ștefan, voievodul Moldovei”, numindu-l și “atlet al lui Hristos”.

Ștefan cel Mare, între mit și realitate
O problemă legată de lupta de la Vaslui a constat în controversele privind locul bătăliei. Grigore Ureche, care a scris la aproape 200 de ani după bătălie, având informații și din cronicele poloneze, crede că bătălia a avut loc la “trei ceasuri” mai sus de Vaslui, adică la nord. Greșeala sa a fost urmată de Xenopol si Iorga în scrierile lor din tinerețe, dar pe măsură ce au fost cunoscute mai multe relatări s-a stabilit că a avut loc acolo unde există și astăzi monumentul închinat lui Ștefan. Cel mai bine a studiat problema profesorul Constantin Cihodaru, care a adunat toate materialele posibile și a stabilit cu precizie locul de desfășurare, adică la confluența Racova, Bârlad cu prelungiri spre valea Lipovățului. Confuziile au mai plecat și de la termenul de “podul înalt”, un pod care a existat lângă Vaslui și a dispărut între timp. De aici confuzia cu podul de la Cănțălărești care se știe că a fost ridicat de Gavril Hatmanu, fratele lui Vasile Lupu. După războiul din 1877, a fost întemeiat satul Dealul Bârladului căruia i s-a dat apoi denumirea de Ștefan cel Mare datorită tocmai confuziilor privind locul bătăliei. S-a creat și o legendă locală plecând de la numele satului Cănțălărești unde ar fi fost “cancelaria lui Ștefan cel Mare”. De fapt, după cum ne spune un document de pe la 1480, când satul i-a fost acordat lui Ion Aprodu el se numea Scântirești, după numele unui vechi proprietar. Așa că legenda nu are nici un temei. De altfel, imaginea lui Ștefan cel Mare s-a păstrat în folclor. Orice clădire mai veche, orice localitate cu vechime deosebită este legată de Ștefan cel Mare, chiar dacă nu a aparținut acelei epoci. Pentru români, Ștefan a ajuns echivalent cu termenul de domnitor, de voievod, așa cum din Caesar s-a ajuns la Kaiser și Țar sau de la Carol cel Mare s-a ajuns la Crai. Ștefan cel Mare este semnalat și în folclorul altor popoare. Ucrainienii au cântece despre el, numindu-l “Stepan”, iar spaniolii îl au ca personaj în romanele cavaleresti “Don Esteban de Moldavia”. În toată Moldova este amintit în nenumărate legende. Una dintre acestea se referă la Daniel Sihastru, un călugăr care l-a îmbărbătat după înfrângerea suferită la Războieni, Valea Albă, călugăr care a devenit Sfânt și, între altele, l-a îndemnat la zidirea Putnei și a Voronețului. Dintre multe alte legende care circulă în Moldova, amintim de una care povestește că Ștefan trăiește încă, și, asemenea eroilor altor popoare, stă ascuns într-o peșteră și în cazul când Moldovei îi va fi greu, va fi amenințată cu pieirea, el va ieși de acolo și va salva țara. În folclorul vasluian se remarcă legenda despre Movila lui Burcel, care pleacă de la un eveniment real. În 1634, Vasile Purcel are un proces în care prezintă un document din 1495 privind înzestrarea familiei sale cu pământ. Foare multe localități au fost întemeiate de Ștefan, conform unor legende locale. Să amintim doar cele două sate Valea Oanei, din comunele Ivănești și Gherghești, despre care se consideră că-și datorează numele unei fiice a lui Ștefan cel Mare, născută dintr-o “dragoste lăturalnică”. Descoperirile arheologice confirmă unele legende. De exemplu la Florești sau la Biserica Domnească din Bârlad sub actualele construcții datorate altor ctitori (Cârstea Ghenovici, Vasile Lupu) s-au găsit vestigiile unor construcții anterioare realizate în perioada lui Ștefan. Neîndoielnic Ștefan rămâne cel mai mare român, definiția i se datorează unui mare înțelept al neamului nostru, Petre Țuțea.

Controverse asupra numărului luptătorilor
Cronicarii turci prezintă succint în scrierile lor bătălia de la Vaslui, dar toți recunosc dezastrul expediției conduse de Soliman-Pașa. Desigur, prin victoria de la Vaslui, românii au arătat încă o dată forța lor de luptă, de care turcii vor trebui să țină seama în viitor, și rolul țărilor române ca zid de apărare a Europei și civilizației creștine.
Scrierile creștine referitoare la bătălia de la Vaslui, atât cele interne, cât și cele externe, redau mai mult proporțiile sau măreția luptei și în mai mică măsură amănuntele dorite de istorici, pentru că atenția cronicarilor, îndeosebi cei străini, din secolul al XV-lea sau de mai târziu, a fost gloria militară a marelui voievod, “Palatinus Valahiae”, care, apărându-și țara, apăra și Europa, oprind pentru câteva decenii ofensiva otomană. Cu trecerea vremii, scrierile despre bătălia de la Podul înalt au devenit mai bogate în amănunte, dar de multe ori contradictorii, ceea ce a dus la apariția unor opinii diferite în legătură cu anumite aspecte ale bătăliei, cum ar fi numărul luptătorilor, ajutorul primit de moldoveni, ziua și locul de desfășurare a ostilităților.
Pe baza izvoarelor istorice de care dispunem, se poate afirma că la lupta de la Vaslui, sub comanda lui Ștefan cel Mare, au participat circa 40.000 de oșteni, între care se numărau și 5.000 de secui, 1.800 de unguri și 2.000 de polonezi, având și 20 de tunuri. Opiniile diferite în legătură cu ziua și locul desfășurării bătăliei se datorează interpretărilor eronate ale unor informații mai vechi din cronicile vremii. Astfel, data luptei din Cronica moldo-germană și Letopisețul Țării Moldovei (al lui Grigore Ureche), adică joi, 10 ianuarie 1475, este eronată.
O situație asemănătoare o întâlnim și în legătură cu locul de desfășurare a luptei de la Vaslui. Din cauza informațiilor contradictorii
existente în izvoare, istoricii din trecut s-au împărțit în două tabere. Unii au admis că lupta a avut loc la 14 kilometri nord de Vaslui, lângă actualul sat Cănțălărești, iar alții, precum C.C. Giurescu și Constantin Rezachievici, consideră că bătălia a avut loc la sud de Vaslui, în apropiere de Munteni de Jos, la confluența Racovei cu Bârladul.
Toate izvoarele istorice, ale învingătorilor și învinșilor, atestă însă că bătălia de la Vaslui s-a încheiat cu o mare victorie a moldovenilor și a conducătorului acestora, Ștefan cel Mare. După cum mărturisea Mara, văduva sultanului Murad I, “niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de înfrângere”.
În amintirea faptelor de vitejie ale marelui voievod, a intrat în tradiția autorităților locale, după 1989, ca în fiecare an, la 2 iulie, când se comemorează trecerea în eternitate a lui Ștefan cel Mare, să-l omagieze așa cum se cuvine pe cel care a fost numit “Soarele Moldovei”.

Cum a ajuns Ștefan cel Mare Domn al Moldovei
Această personalitate complexă simbolizează forța creatoare a poporului român în diverse domenii, precum și ideea luptei pentru păstrarea ființei statale. De altminteri, efigia domnitorului este omniprezentă pe meleagurile vasluiene și nu numai.
Ștefan cel Mare a fost fiul lui Bogdan al II-lea și nepot al lui Alexandru cel Bun. A devenit domn în aprilie 1457, după ce l-a înfrânt pe rivalul său, Petru Aron, la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie, și la Orbic, în ținutul Neamțului, la 14 aprilie. A fost înscăunat ca voievod pe Câmpia de la Direptate, de lângă Suceava, și a fost uns cu mir de mitropolitul de atunci, Teoctist. A fost cea mai lungă domnie a unui conducător autohton, iar Moldova a avut atunci cea mai mare întindere, cu un sistem de apărare format din cetăți strategice construite pe Nistru și în interior, Vasluiul fiind atunci în centrul țării.
Această zonă a intrat pentru totdeauna în cartea de aur a istoriei naționale prin eroicele fapte de vitejie săvârșite de oastea românească condusă de viteazul voievod în memorabila bătălie de la Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475, denumită de Iorga “Termopilele Românești”, iar istoricul Constantin C. Giurescu a apreciat-o “drept cea mai mare biruință câștigată de creștini asupra turcilor până la asediul Vienei din 1683”. În această luptă, oastea moldovenilor a fost cea mai numeroasă din epoca medievală.
Ștefan cel Mare a fost, fără îndoială, cea mai puternică personalitate a românilor din secolul al XV-lea. El a rămas un model al poporului în slujba căruia și-a pus calitățile sale excepționale de organizator, diplomat și comandant de oști. Strălucita sa domnie s-a desfășurat într-o perioadă când amenințarea otomană era tot mai mare și se impunea concentrarea tuturor eforturilor pentru apărarea libertății și independenței țării. Marele voievod a înțeles just cerințele epocii și s-a sprijinit pe păturile de bază în consolidarea țării. În timpul domniei sale, târgurile și satele vasluiene, ca de altfel întreaga Moldovă, au dobândit o dezvoltare social-economică, politică și culturală deosebită, cunoscută în istoria civilizației românești sub numele de “epoca ștefaniană”. De altminteri, însuși marele domnitor considera Moldova o “Poartă a creștinătății” în scrisoarea trimisă marilor puteri europene la 25 ianuarie 1475: “…Dacă această Poartă va cădea, întreaga creștinătate va fi în mare primejdie”.
Victoria de la Vaslui, ca și alte bătălii susținute de marele voievod au împiedicat expansiunea Islamului la nordul Dunării. Pe plan intern, Ștefan a inițiat măsuri menite să întărească puterea centrală, să contribuie la dezvoltarea economică, la creșterea capacității de apărare a Moldovei, domnia sa fiind perioada de apogeu a afirmării românilor în Evul mediu. Iorga arăta că domnitorul “a găsit o țară de lemn și a lăsat-o de piatră”.
Marele voievod a poposit în repetate rânduri la Vaslui, unde avea curțile domnești, iar moșia târgului îi aparținea, ceea ce explică în mare parte de ce Vasluiul conservă cele mai multe legende referitoare la numele lui Ștefan cel Mare. Dintre acestea, o amintim pe cea legată de Movila lui Burcel, situată la 20 de kilometri de reședința județului, unde se organizează anual, ca și în alte localități, manifestări cultural-artistice.
Acțiunile sale militare și politice aveau drept scop și întărirea credinței ortodoxe, Ștefan fiind un mare ctitor de biserici și mănăstiri, cărora le-a făcut numeroase danii. Amintim cu acest prilej, pe lângă mănăstirea Putna, numită “Ierusalimul neamului românesc”, bisericile Voroneț și Sf. Ioan, din Vaslui, ultima construită doar în patru luni de zile (aprilie-septembrie 1490), așa cum ne relevă pisania de la intrare.
Este demn de semnalat și faptul că, în fiecare zi, la vecernie, în mănăstirile de la muntele Athos, se pomenește numele binecredinciosului Ștefan. A fost numit și “atlet al lui Hristos” de Papa Sixtus al IV-lea, conducătorul din acea vreme a bisericii catolice. Protecția viguroasă acordată de Ștefan cel Mare bisericii este exprimată în mod elocvent prin dezvoltarea arhitecturii ecleziastice a “stilului moldovenesc”, care constituie un element cheie în înțelegerea regimului său.

Prețioase relicve ștefaniene
Din vremea sa se păstrează și trei steaguri cu imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul, care simboliza pericolul otoman: unul se află la Muzeul Militar Central din București, altul la Putna și al treilea la mănăstirea Zografu, de la muntele Athos.
Steagul din Capitală a fost supus recent unui proces de restaurare care a durat mai bine de șapte ani. Inițial, broderia a fost lucrată pe suport din mătase, dublată cu o țesătură din in. Suportul de mătase s-a degradat de-a lungul vremii și a fost înlocuit de călugări, din neștiință, cu o catifea de calitate inferioară, care a afectat starea originală a piesei. Exponatul este o broderie bizantină realizată în secolul al XV-lea, care îl înfățișează pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, socotit simbolul armatei și biruinței militare.
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în 1992, sanctificarea și trecerea marelui voievod în rândul sfinților, alături de Constantin Brâncoveanu și fiii săi. Ziua sa de prăznuire este 2 iulie, când a trecut în lumea celor drepți.
Ca orice muritor, neîndoielnic, marele voievod a făcut și greșeli; i-a omorât fără “județ” pe boierii trădători în târgul Vasluiului, în 1471, precum Isaia vornicul, Negrilă paharnicul și Alexa stolnicul. A avut trei soții legitime. A fost însă un erou al ortodoxiei prin luptele sale de apărare a civilizației creștine, personalitatea sa intrând în mentalul colectiv la puțin timp după moarte. Un sondaj recent l-a situat pe primul loc între personajele cele mai iubite din Istoria Neamului. Fie ca actele sale de vitejie să ne încălzească inimile și să ne dea încredere în viitor.

va urma



surse: moldovenii.md: descopera.ro; wikipedia;