miercuri, 14 ianuarie 2015

EMINESCU - 165

ZIUA CULTURII NAȚIONALE

”A fost odată ca-n povești...”


Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

• 1849, dec. 20. Dată prezumtivă a naşterii lui  Mihai Eminescu, trecută de poetul însuşi în registrul - album al Junimii. Este susţinută şi de Matei, fratele cel mai mic al poetului, ca fiind scrisă de către tatăl lor pe o veche psaltire. Fără acoperire documentară, data nu a fost acceptată de istoria literară. 
• 1849, dec. 24. Alta dată prezumtivă a naşterii lui  Mihai Eminescu, comunicată de Aglaia, sora poetului. 


• 1850, ian. 15. Se naşte la Botoşani Mihai, al şaptelea copil al familiei Eminovici. Data, consemnată în Registrul de naşteri şi botezuri pe anul 1850 al oraşului Botoşani, este singura cu acoperire documentară.


1812, febr. 10. Se naşte la Călineşti (Suceava) tatăl lui Mihai Eminescu,  Gheorghe Eminovici, fiul mai mare al dascălului din Călineşti, Vasile Eminovici şi al Ioanei Sărghei. Provenind dintr-o familie numeroasă şi nu prea înstărită, Gheorghe Eminovici părăseşte de timpuriu satul natal. Este, pe rând, scriitor de cancelarie la baronul Jean Mustaţă, apoi administrator al moşiei Dumbrăveni a boierului Balş, care îl ajută să obţină de la domnitorul Mihail Sturza titlul de sluger. în 1841 Eminovici este ridicat la rangul de căminar. Stabilitatea materială la care râvnea Eminovici ar fi putut fi în sfârşit obţinută prin cumpărarea, în 1847, a moşiei de la Ipoteşti, unde familia căminarului se va muta definitiv abia în 1857, o dată cu terminarea noii case. însă mare parte din veniturile moşiei vor fi folosite de Eminovici pentru a asigura fiilor săi studii liceale şi universitare, costisitoare chiar şi pentru o familie mai înstărită, aşa încât în 1878, Eminovici este nevoit să vândă Ipoteştii pentru a-şi plăti datoriile; rămânând ca administrator al noului proprietar până în 1884, anul morţii sale.  


• Crescut la tradiţie şi la Biblie, Eminovici a făcut toată viaţa eforturi să se „chivernisească” convins fiind ca fetele trebuie să aibă o dotă frumuşică, iar pe baieţi i-a îndrumat spre meserii practice.

1816. Se naşte la Joldeşti mama poetului, Raluca Iuraşcu, a treia fiică a stolnicului Vasile Iuraşcu şi a Paraschivei Iuraşcu. Se căsătoreşte în 1840 cu Gheorghe Eminovici, aducând o zestre destul de frumoasă, care părea să fie de bun augur pentru tânăra familie. Are unsprezece copii; pe şase dintre ei îi va pierde încă din timpul vieţii sale. Moare în 1876, la Ipoteşti.


Satul Ipoteşti a fost la început un grup de case pe răzeşia unui călugăr Ipatie, de unde şi numele de Ipoteşti. Casele erau aşezate într-o poiană în mijlocul pădurei. Călugărul Ipatie a dăruit răzeşia sa schitului Gorovei din judeţul Dorohoiu. Acest schit delega un călugăr care administra această moşie. Casa unde a locuit acel călugăr se mai găseşte şi astăzi, sigur refăcută de mai multe ori. Dr. Valeriu Târziu, Ipoteşti - monografie, ed. Nord-Cernăuţi, 1939



Naşterea şi copilăria lui Eminescu au intrat în mit. Ipoteştii, sunt priviţi din acest unghi, un spaţiu sacru [...] prin copilăria fabuloasă a poetului, dar mai ales, prin recreerea lui în universul imagistic eminescian.
Adăugaţi o legendă
Căci  îndrăgim Ipoteştii sugestionaţi de viziunea poeziei de care suntem marcaţi. Valentin Coşereanu, Ipoteşti Eminescu Ipoteşti, 2000.

Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase. Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu.
În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist.
La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling.
În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive.
În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității.
Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului.
În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași.
Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol.
În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară.
În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia.
În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor.
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii.
De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul.
A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.
Eminescu a fost un membru foarte activ al societății politico-literară Junimea, unde fusese invitat de criticul și omul politic Titu Maiorescu, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.
A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.
Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.

În 1924 casa, copilăriei lui Eminescu nelocuită ani de zile, ajunsese o ruină. În 1940 este inaugurat la Ipoteşti primul muzeu memorial, înfiinţat în casa reconstruită în 1934 pe acelaşi loc. Întrucât nu respecta structura originalului, casa-muzeu este dărâmată, iar în 1979 se inaugurează o alta, reconstruită pe vechea fundaţie a casei Eminoviceştilor.


Începând cu anul 2000, finisajul exterior şi interior al casei, mobilierul expus - parte original, parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea - reînvie atmosfera celor treizeci de ani (1848-1878) în care familia poetului a locuit la Ipoteşti, în casa construită de căminar odată cu mutarea definitivă la moşia din sat.




BISERICUŢA FAMILIEI EMINOVICI 


Ca biserică filială este biserica din cătunul Ipoteşti cu hramul „Sfinţii Voievozi”. Această biserică a fost făcută pe locul şi cu ajutorul lui Ipatie şi Nicolae Isăcescu, care sint primii ctitori. Ea a fost făcută din lemn, dar putrezind lemnul, a fost făcută din vălătuci.
În cele din urmă prin ajutorul locuitorilor [...] s-a făcut biserica, ce se află astăzi din cărămidă pe temelie de piatră. Cultul Ortodox din Judeţul Botoşani - 1906.


surse:
www.eminescuipotesti.ro
www.mihaieminescu.eu
www.ro.wikipedia.org