CONSTANTIN BRANCUSI

„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă.

Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini - Constantin Brâncuși”

CONSTANTIN BRÂNCUȘI

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, jud.Gorj - d. 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană, fiind socotit drept unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX.

Statul român i-a refuzat în repetate rânduri întoarcerea în țară, lipsindu-se, astfel, atât de multe dintre operele sale inestimabile, cât și de mormântul său.

Toate lucrările sale au un puternic substrat spiritual, moștenit din viata satului românesc.

Constantin Brâncuși s-a născut în ziua de 19 februarie 1876, în localitatea Hobița, din județul Gorj. Părinții săi, Radu Nicolae și Maria au primit de la Dumnezeu cinci copii, viitorul sculptor fiind cel mai mic dintre ei. 

Primii ani de școala și i-a petrecut în școlile din Peștișani și Brădiceni. Încă de mic, artistul a obișnuit să plece de acasă, petrecând mult timp prin atelierele de boiangerie și alte prăvălii ale vremii. Pe când se afla într-un atelier din Craiova, lucrând ca ucenic, Constantin a construit prima sa vioară, din scândurile unei lădițe de portocale.

Între anii 1894-1898, tânărul artist urmează cursurile Școlii de Arte și Meserii, din Craiova, având bursă. Constantin Brâncuși a fost și slujitor al Bisericii, în calitate de cântăreț și paraclisier bisericesc. Cât timp a studiat la Școala de Arte și Meserii din Craiova, el a fost cântăreț la Biserica Madona Dudu. Deși sărac material, Brâncuși era bogat spiritual, având, pe lângă simțul artistic, multă credință și un talent deosebit în cântarea bisericească.

Brâncuși pleacă la Viena, unde, vreme de un an, lucrează într-un atelier de tâmplărie. Întors în țară, între anii 1898-1902, urmează cursurile Școlii de Arte Frumoase, din București. Își vinde casa natală, din Hobița, spală vase prin câteva restaurante, sculptează și vinde o parte din opere pentru a putea să-și plătească studiile. Pe când studia la Școala de Arte Frumoase, el a fost cântăreț la Biserica Mavrogheni.

Constantin Brâncuși realizează primele sale opere încă din timpul studenției. Astfel, în anul 1898 termină lucrarea "Bustul lui Vitellius", care este premiată cu o mențiune, în anul 1900 termină lucrarea "Capul lui Laocoon", pentru care primește o medalie de bronz, iar în anul 1901, cu lucrarea "Studiu", câștigă o medalie de argint.

În ultimii ani de studiu (1900-1902), fiind ajutat de doctorul Dimitrie Gerota, artistul gorjean realizează lucrarea numită "Ecroseu", o reprezentare plastică a corpului uman, pentru care primește o medalie de bronz.
Datorită preciziei cu care este finisată, multă vreme, această lucrare brâncușiană a fost folosită în școlile de medicină. Mai târziu, în anul 1933, pictorul francez Marcel Duchamp a inclus fotografia acestei lucrări într-o expoziție organizată în Galeria Brummer, din New York.

În anul 1903, imediat după terminarea studiilor, prin mijlocirea medicului Dimitrie Gerota, lui Brâncuși i s-a cerut să realizeze bustul medicului Carol Davila. Apoi, în anul 1912, această lucrare a fost așezată în curtea Spitalului Militar Central, din București. Până astăzi, acesta rămâne singurul monument realizat de Brâncuși și așezat într-un loc public din București. Cu banii obținuți din vânzarea acestui monument artistic, Brâncuși dorea să-și plătească drumul până la Paris, însă, din pricina unor aprecieri superficiale făcute monumentului, artistul a plecat din oraș mai înainte de a primi toți banii.

Mai înainte de a pleca din țară, Brancuși a trecut prin Hobița, spre a-și lua rămas bun de la mama sa. Mai apoi, în drum spre Paris, el s-a oprit în Viena, unde, pentru o vreme, a lucrat într-un atelier de mobilă și a vizitat marile muzee și galerii cu opere de artă. În cele din urmă, în anul 1904, artistul gorjean pornește spre Munchen, unde petrece jumătate de an, iar mai apoi, spre Paris, prin Bavaria și Elveția.

Brâncuși a parcurs drumul spre Paris mai ales pe jos. Din această pricină, căzând pradă unei ploi torențiale, pe când se afla în apropiere de localitatea Luneville, Brâncuși a răcit puternic, făcând pneumonie. În ultima clipă, el este salvat și adăpostit într-un spital din apropiere, fiind îngrijit de câteva maici. Mai târziu, drept mulțumire, artistul român a realizat pentru acestea o cruce deosebită, care se păstrează până astăzi. Fiind slăbit, ultima bucată de drum, până la Paris, o va parcurge cu trenul.

În anul 1905, printr-un concurs greu, Constantin Brâncuși este admis în Școala Națională Superioară de Arte Frumoase, din Paris. Ajuns în Paris, Brâncuși va continua să slujească în Biserică, angajându-se ca paraclisier și cântăreț, în Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. În același timp, vreme de un an, el va lucra în atelierul meșterului Antonin Mercie.

În anul 1906, împlinind treizeci de ani, adică limita de vârstă admisă, Brâncuși părăsește celebra școală pariziană. Tot acum, el este acceptat să lucreze în atelierul sculptorului francez Auguste Rodin, însă refuză, rostind celebra sintagmă: "La umbra marilor copaci nu crește nimic, decât iarba." Când artistul francez a aflat răspunsul lui Brâncuși, ar fi spus următorul lucru: "În fond, are dreptate, este tot atât de încăpățânat ca și mine."

În anul 1906, Brâncuși începe să-și expună public lucrările, în Societatea Națională de Arte Frumoase și în Salonul Toamnei, din Paris.
În anul 1907, artistul închiriază un spațiu pe strada Montparnasse, unde își amenajează atelierul. Apoi, începând cu anul 1907, când realizează prima lucrare intitulată "Sărutul", și culminând cu anul 1940, când realizează celebra lucrare "Poarta Sărutului", așezată în parcul central din Târgu Jiu, artistul român a reluat de mai multe ori această temă. Tot acum, Brâncuși începe să lucreze la opera numită "Rugăciune", comandată pentru un monument funerar ce urma să fie așezat în "Cimitirul Dumbrava", din Buzău.

În anul 1909, pentru puțin timp, Brâncuși revine în țara natală, unde își expune câteva lucrări. Dintre operele prezentate, "Somnul" este cumpărată de colecționarul Anastasie Simu, iar "Bustul pictorului Nicolae Dărăscu" este cumpărată de Ministerul Instrucțiunii Publice. Până în anul 1914, artistul va participa la mai multe expoziții, organizate în Paris și în București, cu lucrările "Pasărea Măiastră", "Muza adormită" și "Domnișoara Pogany".

În anul 1914, Constantin Brâncuși organizează o primă expoziție în America, într-o galerie de artă din New York. Deși lucrările sale sunt foarte apreciate, multe dintre ele fiind cumpărate, o comisie a Ministerului de Interne, din România, îi respinge lucrarea comandată în anul anterior, pentru un monument dedicat lui Spiru Haret. Această lucrare, numită, mai apoi, "Fântâna lui Narcis", a fost așezata în atelierul din Paris.

Începând cu anul 1915, artistul gorjean va realiza primele lucrări în lemn, spre deosebire de cele anterioare, lucrate în piatră; acum iau ființă operele "Cariatide" și "Fiul risipitor". Mai apoi, până în anul 1940, alături de alte lucrări, sunt realizate lucrările "Pasărea în Văzduh" și "Ovoidul". În această perioadă, Brâncuși își expune lucrările în cele mai celebre galerii de artă din Franța, Anglia, America, Elveția și Olanda.

Aprecierea sa internațională se datorează, în mare parte, și ansamblului artistic din Târgu Jiu, finalizat în anul 1938. Acesta, alcătuit din "Masa Tăcerii", "Scaunele", "Poarta Sărutului" și "Coloana Infinită", era închinat eroilor români care, în data de 14 octombrie 1916, au căzut în bătălia de la Jiu, împotriva nemților. Această operă se dovedește a fi înfăptuirea unei vechi dorințe a lui Brâncuși, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz și piatră a tot ce a gândit el mai profund și mai îndelung.

În ultimii ani ai vieții, Brâncuși a fost îngrijit de doi refugiați români, care locuiau în apropierea atelierului său. Artistul român a refuzat să aibă o dublă cetățenie până la sfârșitul vieții, însă, din pricina refuzului constant de a fi reprimit în România și pentru a-i putea desemna drept moștenitori pe cei care l-au îngrijit până în sfârșit, în anul 1952, el a acceptat să devină cetățean francez.

O mare parte din operele și uneltele lui Brâncuși, adică peste 1.200 de fotografii și 215 sculpturi, se află în Muzeul Național de Artă Modernă, din Paris. Sculptorul român, păstrând până în sfârșit o mare iubire de neam, a dorit să lase moștenire României toate lucrările sale nevândute, precum și uneltele sale, însă autoritățile acelor vremuri au refuzat, rămânând în ignoranță și socotind că Brâncuși este "un reprezentant al burgheziei decadente".

Până în ultimele clipe de viață, Brâncuși a trăit ca un simplu țăran român sau, mai degrabă, ca un ascet, în pofida faptului că dispunea de sume uriașe de bani.
În primavara anului 1957, Constantin Brâncuși îl cheamă la sine pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxă din Paris. După ce se spovedește și se împărtășește, sculptorul gorjean îi mărturisește următorul lucru: "Mor cu inima întristată pentru că nu mă pot întoarce în țara mea".

Deși bolnav, Brâncuși a hotărât să rămână acasă, cerând ca patul său să fie mutat din camera lui obișnuita în atelierul în care a sculptat peste 40 de ani, unde L-a întâlnit pe Dumnezeu. Cu ultimele puteri, bătrânul sculptor a spus: "Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup... mă aflu printre lucrurile esențiale. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu."

La miezul nopții, în primele ceasuri ale zilei de 16 martie 1957, marele sculptor Constantin Brâncuși, în vârstă de 81 de ani, trece la cele veșnice. Mai apoi, în ziua de 19 martie, el este înmormântat în cimitirul de pe strada Montparnasse. După moartea sa, ca un omagiu postum, amplul monument din Târgu Jiu a fost restaurat și așezat sub protecția statului, după ce fusese lăsat în părăsire și aproape demolat.

Peste ani, în cuvântul rostit cu ocazia unui parastas săvârșit pentru Constantin Brâncuși, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va spune: "Pomenirea lui Constantin Brâncuși de către Biserică se face, în primul rând, pentru că el a fost un fiu credincios al Bisericii și a rămas până la moarte atașat de Biserică, încât s-a declarat totdeauna ca a fost un creștin ortodox, iar în al doilea rând pomenirea lui se face și pentru că el este un artist misionar, dar nu unul care pleacă în altă parte doar ca să meargă să propovăduiască Evanghelia, ci este misionar prin ceea ce realizează el, prin ceea ce crează, oriunde ar fi. A realizat opere de artă în care se mărturisește direct și indirect lumina harului lui Dumnezeu care susține creația și care devine dinamica și taina vieții umane."

Cuvintele unui artist exilat

Cuvintele rămase de la Constantin Brâncuși sunt suficiente pentru a ne da seama de maturitatea lui spirituală și artistică. Lucrările artistice realizate de-a lungul vieții au emanat în mod firesc din însăși viața lui simplă, caracterizată de credință și cuvioșie. Referindu-se la cumințenia artei sale, Brâncuși obișnuia să spună: "Eu am vrut să înalț totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar și pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată."

M-am sacrificat întotdeauna pe mine însumi. Mi-am lăsat dalta și ciocanul și am șlefuit materia cu propriile-mi mâini. Mi-am lăsat sculpturile să se joace cu cerul și cu oamenii, dovedind lumii că este cu putință o sculptură a focului. Libere, ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele însele mereu altfel iubind. Dar operele nu ajung niciodată la o desăvârșire completă, pentru că însăși materia nu este desăvârșită.

Sculpturile mele nu trebuie respectate, ci trebuie iubite, să îți vină să te joci cu ele. Vreau să sculptez forme care să dea bucurie oamenilor. Ceea ce are într-adevăr rost în artă este bucuria. Nu ai neapărată nevoie să înțelegi teoretic. Te face fericit ceea ce vezi? Asta e totul! Misiunea Artei este să creeze bucurie... și nu se poate crea artistic decât în echilibru și în pace sufletească, iar pacea se obține prin renunțare. Bucuria și pacea, pacea și bucuria, iată ce este de dobândit!

Iubesc tot ceea ce se înalță. Păsările măiestre m-au fascinat și nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată. Eu nu am căutat, în toată viața mea, decât esența zborului! Eu nu creez Păsări, ci zboruri. Sculptura nu este altceva decât apa. Apa însăși!

Arta trebuie să odihnească și să vindece contrarietățile interioare ale omului. Ea are această misiune terapeutică: să ne amintim de acel "catharsis" aristotelic. O sculptură desăvârșită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe cel care o privește. Arta trebuie să apropie, nu să îndepărteze, să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre suflete... și așa destul de răscolite de întrebări. În Artă nu există străini.

Arta trebuie să fie realitatea însăși. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitate cea mai adevărată, poate în singura realitate autentică. Ceea ce mulți numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor. Există în toate lucrurile o măsură, un adevăr ultim. Proporția interioară este adevărul ultim, inerent în toate lucrurile.

Înălțimea în sine a unei lucrări de artă nu spune nimic, după cum nici lungimea propriu-zisă a unei bucăți muzicale nu spune mare lucru. Proporțiile interioare ale obiectului sunt acelea care spun totul. Astăzi, arta deschide toate intrările, spre a se putea contempla principiile creatoare și frumosul absolut al legii universale. În realitate, călătoria are loc în noi.

Lucrarea de artă este precum o oglindă, în care fiecare vede ceea ce îi seamănă. Săpând necontenit fântâni interioare, eu am dat de izvorul tinereții fără bătrânețe. Asa este Arta: tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Arta nu este întâmplare. Cei ce au păstrat în suflet armonia ce sălășluiește în toate, în esența lucrurilor, vor înțelege ușor arta autentică, pentru că vor vibra pe coardele acelorași legi ca și natura.

Zăvoiul m-a învățat să înțeleg graiul lemnului și al pietrei. Sculptorul se luptă cu materialele, piatră, bronz, marmură sau altele și urmărește să îmbine toate formele într-o unitate perfectă și să le insufle viață. Trebuie să prețuim simplitatea formei, echilibrul ei precis și matematic, precum și arhitectura, tot atât de mult cât prețuim materialele.

Arta nu s-a dezvoltat decât în marile epoci religioase. Arta poate cea mai desăvârșită a fost creată în timpul copilăriei umanității. Căci, omul începuturilor uita de grijile casei și lucra cu multă voioșie. Copiii au această bucurie primordială. Eu aș vrea să retrezesc această stare prin sculpturile mele. Când nu mai suntem copii, suntem deja morți.

Tot ce se creează prin filozofie, înțeleasă ca iubire de înțelepciune, devine bucurie, pace, lumină și libertate. Lucrurile nu sunt greu de făcut. Ceea ce este cu adevarat greu este să ajungem să fim în stare să le facem. Trebuie să ne detașăm de noi înșine și de toată părtinirea omenească, numai astfel vom izbuti să redescoperim frumosul.

Trupul omenesc este frumos în măsura în care oglindește sufletul.

Noi nu înțelegem și nu vedem viața reală decât prin răsfrângerile și strălucirile ei. Funcția artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii și de a interpreta misterele universului. Semne se află peste tot. Numai să știi să le vezi. Da. Pretutindeni dai de semne. Nu-i nevoie să căutam formule obscure sau taine de nepătruns. Când ți-e dragă viața, îți ies în cale semnele și-i destul să le privești cum trebuie, ca să le pătrunzi tâlcul. Cei cu inima curată, copiii mai ales, le zăresc cei dintâi. Priviți lucrările până când le vedeți. Cei care au ajuns aproape de Dumnezeu le-au văzut.

Când o societate nu mai cunoaște, sau amestecă binele cu răul, ea se află deja pe povârnișul pierzaniei. Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală și se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i, drept pentru care se și sfâșie între ei și sunt cu totul nefericiți (nemulțumiți). Pe când, dimpotrivă, dacă ar crește și s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca și spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie sau ar putea fi.

Dumnezeu este pretutindeni și simți asta când uiți cu desăvârșire de tine însuți, când te simți umil și când te dăruiești. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup... mă aflu printre lucrurile esențiale. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.

Din cugetările lui Constantin Brâncuși.

OPERELE LUI BRÂNCUȘI

Cumințenia Pământului

Cumințenia Pământului reflectă filozofia lui Brâncuși care își are rădăcinile într-o cumințenie anterioară creștinismului. Sculptura reprezintă o femeie foarte concentrată asupra ei însăși, figura ei degajând un mister care o transformă într-un portret universal. Din atitudinea statuii se degajă un sentiment de atașament față de pământul mamă.

Petru Comănescu consideră ca Gânditorul de la Hamangia este o precumințenie a pământului, criticii nepunându-se încă de acord asupra sursei de inspirație a acestei lucrări au atribuit acestei lucrări nenumărate simboluri, însă sculptura a fost interpretată de cele mai multe ori drept o zeitate stranie, venită din mitologia românească.

Lucrarea a fost expusa pentru prima dată în 1910 la București și a stârnit reacții contradictorii, dar în cele din urmă a fost acceptată.

Deținător: Muzeul National de Artă al României - BUCUREȘTI

SURSA:

http://www.crestinortodox.ro
http://jurnalul.ro