UNIREA BASARABIEI CU ROMANIA
27 martie 1918
La 27 martie 1918 a fost convocat Sfatul Ţării, care s-a întrunit în sala mare a Parlamentului de la Chişinău. În sală au fost prezenţi preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Moldoveneşti, Daniel Ciugureanu, toţi membrii guvernului şi primul ministru român, Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand I.
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, deschide adunarea, precizând că aceasta „va fi o şedinţă istorică pentru naţiunea română”.
În continuare, Alexandru Marghiloman a prezentat garanţiile guvernului pentru respectarea condiţiilor propuse de basarabeni în vederea unirii cu România. Apoi, primul ministru român şi suita sa au părăsit sala de şedinţă, spre a-i lăsa pe parlamentarii basarabeni să discute cu deplină libertate şi să voteze după cum le dictează conştiinţa.
Actul unirii Basarabiei cu România a fost citit în faţa Sfatului Ţării de secretarul acestuia, Ion Buzdugan.
După dezbateri aprinse, s-a trecut la votare. Reprezentanţii minorităţilor naţionale, 30 la sută din totalul de 150 de deputaţi, au cerut, în general, vot secret, iar apoi s-au abţinut ori au votat împotrivă.
Rezultatul votului pentru unirea Basarabiei cu România a fost concludent: 86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 de abţineri, 13 deputaţi absenţi.
În felul acesta, dintre toate provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină, Basarabia a fost prima care s-a unit cu România, deschizînd astfel marele act al reîntregirii şi celorlalte provincii româneşti – Bucovina şi Transilvania – cu ţara mamă.
La sfârşitul anului 1918 toate ţinuturile româneşti erau unite, formând România Mare.
Aruncând o privire înapoi, în istoria zbuciumată a Basarabiei, reţinem anul 1812 în care a avut loc unul din cele mai dureroase momente ale istoriei naţiei române, o rană adâncă în trupul ţării şi în sufletul neamului românesc, pierderea Basarabiei.
În urma războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, încheiat prin Tratatul de pace de la Bucureşti (16/28 mai 1812), Rusia ţaristă anexează teritoriul cuprins între Nistru şi Prut (Basarabia).
Astfel, Turcia învinsă în război a cedat Rusiei, Ţarului Alexandru I, un teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată – Basarabia. Abandonarea acestui teritoriu românesc reprezenta un act de trădare a înţelegerii încheiate în trecut între Moldova şi Imperiul Otoman, care se angajase a păstra neştirbite graniţele principatelor.
Este cazul să menţionăm că la acest act au contribuit banii ruseşti, mituirea delegaţilor turci la tratativele de pace şi trădarea fanariotului Moruzi.
Este posibil să fi avut influenţă şi oscilaţiile lui Napoleon I, care promitea Basarabia când Austriei, când Rusiei, potrivit intereselor sale.
În primii ani de ocupaţie, Rusia a acordat Basarabiei o anumită autonomie, respectându-i particularităţile locale, promovând chiar legi în acest sens.
În deceniile următoare, însă, este iniţiată o dură politică de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei moldoveneşti.
În 1829 este creat cadrul pentru introducerea limbii ruse ca limbă oficială, iar în 1867 limba română este eliminată complet din şcoli şi biserică, pentru ca în 1871 Basarabia să fie înglobată în rândul guberniilor Imperiului ţarist, urmând a fi condusă după legile ruseşti.
Pentru a slăbi elementul românesc de aici, ruşii au făcut colonizări de diferite neamuri pe teritoriul Basarabiei.
Încă din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 sunt aduşi bulgari şi găgăuzi, acţiune continuată şi intensificată în anii următori.
În 1814 sosesc primii colonişti germani din împrejurimile Varşoviei şi chiar elveţieni şi francezi.
Se fac colonizări cu ruşi şi ucrainieni, aşezaţi mai ales în partea de sud a Basarabiei. În ţinutul Ismailului şi Cetatea Albă erau aduşi cazaci.
Sosesc în număr mare evreii din Rusia şi Polonia. Iniţial au fost colonizaţi 10.589, în 1817 erau 19.130, pentru ca în 1897 să ajungă la 228.169 (11,8 la sută din totalul populaţiei).
Ruşii acordau numeroase şi importante privilegii pentru coloniştii străini: li se dădea pământ, ajutoare băneşti pentru a-şi întemeia gospodării, scutiri de impozite, scutiri de la serviciul militar, biserici, şcoli în limba naţională, ş.a.
În timp ce în Basarabia se făceau colonizări de străini, mulţi români erau forţaţi să părăsească ţara lor de baştină, fiind deportaţi în diferite părţi ale Imperiului Rus, pe fluviile Volga, Amur şi în Siberia.
Colonizările masive, măsurile discriminatorii, imensele beneficii acordate străinilor aveau loc concomitent cu procesul de deznaţionalizare şi rusificare a românilor basarabeni a căror pondere în totalul populaţiei scade de la 86 la sută în anul 1817 la 47,6 la sută în 1897.
Momentul istoric pentru făurirea României Mari s-a ivit la sfârşitul primului război mondial, într-un climat internaţional favorabil, ca urmare a succeselor şi victoriilor Antantei asupra Puterilor Centrale şi a prăbuşirii imperiilor multinaţionale: ţarist şi austro-ungar.
Haosul provocat în Rusia de primul război mondial, marile prefaceri politice din cadrul revoluţiei ruse din 1917 care a dus la abolirea autocraţiei ţariste, a atins toate provinciile Imperiului ţarist.
Ca şi în alte părţi ale continentului, mişcarea naţională a cuprins masele populare româneşti din teritoriul situat între Nistru şi Prut – Basarabia.
Fruntaşii români din Basarabia – Pantelimon Halipa, Dan Ciugureanu, Ştefan Ciobanu, Ion Pelivan, Constantin Stere ş.a. – înţelegeau că apărea posibilitatea unirii Basarabiei cu România.
O contribuţie importantă la trezirea şi dezvoltarea conştiinţei unităţii naţionale a românilor din Basarabia a avut-o, între anii 1917-1918, grupul de refugiaţi transilvăneni şi bucovineni alcătuit din militanţi şi patrioţi de prestigiu, în frunte cu Onisifor Ghibu, stabilit în martie 1917 la Chişinău, unde a editat ziarele „Ardealul” şi „România Nouă”, Octavian Goga, Ion Nistor, Andrei Oţetea ş.a.
O lungă înlănţuire de evenimente, de fapte şi întâmplări a avut loc atunci în Basarabia, în vederea obţinerii treptate a autonomiei şi independenţei, iar apoi unirea cu România.
În Basarabia, mişcarea de emancipare naţională a cunoscut un remarcabil proges prin organizarea la Chişinău (2-7 noiembrie 1917) a Congresului Ostaşilor Moldoveni, cu participarea a 989 delegaţi, soldaţi şi ofiţeri, reprezentând peste 300.000 de români basarabeni mobilizaţi pe toate fronturile, unde luptau sub steagul rusesc.
Într-o atmosferă de avânt, Congresul a proclamat autonomia politică şi teritorială a Basarabiei, a hotărât constituirea forţelor armate proprii şi convocarea unui organ reprezentativ destinat să conducă Basarabia: Sfatul Ţării.
Întrunit la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Sfatul Ţării a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Inculeţ, conferenţiar la Universitatea din Petrograd; el fusese trimis în iunie 1917 împreună cu Pantelimon Erhan în Basarabia de guvernul provizoriu al lui Kerenski, pentru a încuraja schimbările revoluţionare, dar nu pe baze naţionale, ci sociale, ambii fiind iniţial ostili separării de Rusia şi apropierii sau unirii cu România.
La 2/15 decembrie Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, iar la 24 ianuarie/6 februarie 1918 se trece la o nouă fază, superioară, Republica Moldovenească Independentă.
Preşedintele Republicii era Ion Inculeţ, iar guvernul, numit Consiliu de directori, îl avea în frunte pe Pantelimon Erhan, apoi pe Daniel Ciugureanu.
În iarna anilor 1917-1918, Republica Moldovenească traversa o profundă criză politică, socială şi naţională.
Guvernul sovietic, prezidat de Lenin, refuză să-i recunoască Basarabiei dreptul la autodeterminare. Mai mult, cu ajutorul trupelor ruseşti aduse în Basarabia din Odessa şi Ţările Baltice, încerca să pună din nou stăpânire pe ea şi să instaureze puterea sovietică.
La 5 ianuarie, trupele ruseşti, împreună cu formaţiunile bolşevice înarmate, ocupă Chişinăul, instalând un comandament numit Frondotel, constituit din elementele cele mai corupte, fugite de pe front, unii dintre ei foşti deţinuţi de drept comun. Se fac arestări şi chiar condamnări la moarte ale unor deputaţi din Sfatul Ţării.
Membrii Consiliului Director erau împrăştiaţi în toată ţara. Sunt arestaţi membrii Comisiei interaliate pentru aprovizionarea armatei. Şeful Statului Major al trupelor bolşevice din Chişinău declara la 13 ianuarie 1918: „Ne gândim să lichidăm astăzi-mâine Sfatul Ţării şi Directoratul”.
Armistiţiul încheiat la 5 decembrie 1917 la Brest-Litovsk între Rusia Sovietică şi armatele Germaniei şi Austro-Ungariei a sporit haosul din armata rusă, declanşat de revoluţia bolşevică, dar şi dezastrul produs în retragerea ei în descompunere şi debandadă asupra Moldovei şi Basarabiei la dimensiuni greu de imaginat.
Armatei ruse în retragere de pe front i s-au alăturat grupuri bolşevice înarmate, ce terorizau populaţia Basarabiei, dând foc la proprietăţi, asasinând pe burjui – proprietari şi arendaşi. Au fost distruse şi incendiate toate conacele şi instalaţiile moşierilor din judeţele Hotin, Bălţi şi Ismail. Pârjolul de întindea spre centrul Basarabiei.
Situaţia din Basarabia devenea tot mai gravă. Blocul Moldovenesc, văzând că numai prin forţe propii apărarea nu mai putea fi asigurată, a cerut ajutor militar României. Guvernul român, condus de Ion I. C. Brătianu, a hotărât să acorde ajutorul solicitat de Republica Moldovenească.
La 8 ianuarie 1918, patru divizii ale armatei române, comandate de generalul Ernest Broşteanu, au trecut Prutul. În ziua de 13 ianuarie 1918, armatele române intră triumfal în Chişinău, unde au fraternizat cu armata basarabeană.
Intrarea armatei române a fost primită de populaţie cu entuziasm greu de redat. Plângea lumea de bucurie la privirea ostaşilor români care, sub steagurile biruitoare de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, îşi făceau intrarea în capitala Basarabiei.
Generalul Broşteanu, cu armatele sale, a avut de aici înainte de dus multe lupte grele până ce au eliberat de bolşevici întreaga Basarabie.
Cu mari greutăţi au fost eliberate Tighina, Ismailul, Chilia, Vâlcovul, Cetatea Albă, Tiraspolul, Hotinul şi alte localităţi mai ales în sudul Basarabiei.
Dezarmarea trupelor sovietice aflate în Basarabia a atras replica dură din partea guvernului sovietic: după ce, la 1/14 ianuarie 1918, ministrul român de la Petrograd, C. Diamandy, şi membrii misiunii militare române au fost arestaţi, la 13/26 ianuarie a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului României aflat la Moscova.
În această atmosferă de mari frământări, dar de data aceasta şi de mare entuziasm naţional, s-a ajuns la istorica zi de 27 martie 1918 când Sfatul Ţării a decis unirea Basarabiei cu România.
„Republica Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.
Actul de unire a Basarabiei cu România, elaborat şi votat la Chişinău, urma să fie ratificat de Ţara Mamă.
Prin Decretul nr. 842 din 8 aprilie 1918 dat la Iaşi, regele Ferdinand a promulgat votul dat în Sfatul Ţării şi astfel s-a consfinţit unirea definitivă a acestei provincii româneşti cu patria mamă.
sursa: http://stiribasarabia.blogspot.ro
