RĂZBOIUL CRIMEII
Crimeea se află din nou, după 160 de ani, în centrul atenţiei Lumii
Crimeea se află din nou, după 160 de ani, în centrul atenţiei Lumii
Crimeea nu este doar regiunea populată de 60% de vorbitori de limba rusă, dar este și baza flotei Rusiei din Marea Neagră.
Timp de secole, Peninsula Crimeea, care ocupa un loc de importanță strategică în Marea Neagră, a fost disputata de diverse forțe exterioare.
Înainte de a fi cunoscută sub numele de Crimeea, ea a fost denumită Taurica de către imperiile grec și roman. Acestea nu au fost singurele forțe exterioare care au dominat Crimeea.
Peninsula a fost invadată sau condusă de goți, imperiul bizantin sau mongoli.
Peninsula a fost invadată sau condusă de goți, imperiul bizantin sau mongoli.
De la mijlocul anilor 1400, Crimeea a fost un protectorat al Imperiului otoman.
Rusia a anexat Crimeea în anul 1783.
După Revoluția din Octombrie din Rusia, din anul 1917, Crimeea a rămas pentru scurt timp un stat suveran. Dar, nu pentru multă vreme.
Crimeea a devenit Republica Autonomă Sovietică Socialistă în anul 1921 și a făcut parte din Uniunea Sovietică. A rămas așa până în 1945, când a devenit o regiune administrativă a Rusiei.
Apoi, în anul 1954, Crimeea a fost transferată de către Nikita Hrușciov, Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.
După colapsul Uniunii Sovietice din 1991, Crimeea a aparținut Ucrainei.
În 1997, Ucraina și Rusia au semnat un tratat bilateral de prietenie, cooperare și de parteneriat, care a permis în mod oficial Rusiei să-și păstreze flota Mării Negre la Sevastopol.
RĂZBOIUL CRIMEII
La 28 martie 1854 începe Războiul Crimeei: Marea Britanie și Franța declară război Rusiei.
Războiul Crimeii a izbucnit în vara anului 1853 între Rusia şi Turcia, la puţin timp după ce Principatele Române reuşiseră să obţină retragerea trupelor de ocupaţie, ţariste şi otomane, pe care cele două imperii le trimiseseră, cu aproape 5 ani în urmă, ca să ne ”salveze” din Revoluţia de la 1848.
Pretextul acestui conflict s-a născut din neînţelegerile apărute între călugării catolici şi cei ortodocşi, în zona Ierusalimului, care-şi disputau întâietatea folosirii locurilor din vecinătatea Sfântului Mormânt. Pe fondul acesta, Imperiul Ţarist, care încerca de mai multă vreme să-şi aroge protectoratul asupra creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, încercă să-l obţină acum, când Poarta recunoscuse Franţei acest drept asupra creştinilor catolici (care erau în număr mult mai mic decât cei ortodocşi) de pe teritoriul său. Adevăratul motiv, se pare însă, că era dorinţa ţarului de a controla din interior politica Constantinopolului şi de a-şi extinde cât mai mult influenţa în Balcani, în detrimentul – fireşte – intereselor Imperiului Otoman în această zonă.
Refuzul Înaltei Porţi de a da curs cererii ruşilor în forma în care aceştia o exprimau, avea să ducă la ocuparea, în luna iulie 1853, a Principatelor Române de către trupele ţariste, ca un tur de forţă menit a le arăta turcilor unde duce încăpăţânarea lor. Poarta însă, deşi conştientă de slăbiciunea ei, întrucât se afla pe un trend descendent al parcursului său istoric, se baza, în rezistenţa ei la aceste presiuni, pe sprijinul puterilor occidentale, Anglia şi Franţa, în primul rând, dar şi Austria şi Prusia.
Conducerea trupelor ţariste de ocupaţie a fost încredinţată comandantului şef Mihail Dimitrievici Gorceacov.
Primul convoi rusesc, condus de generalul Anrep d’Elmpt, a pătruns în Principate trecând Prutul pe la Leova (Ion I. Nistor – Istoria românilor, vol.2), la data de 3 iulie 1853, îndreptându-se spre Bucureşti pe traseul: Fălciu-Bârlad-Tecuci-Focşani-Buzău şi intră în capitala munteană la 15 iulie, „…binecuvântat de mitropolitul Nifon” – după afirmaţia lui Nicolae Iorga (Istoria românilor, vol. 9).
La 28 iulie, ajunse la Bucureşti însuşi Gorceacov, iar grosul trupelor sale, pătrunseră în Moldova, trecând Prutul pe la Sculeni şi deplasându-se prin Iaşi, către Galaţi, Brăila şi Focşani.
Tot acum, Gorceacov ia sub ordinele sale şi oştirile celor două principate, cu scopul de a le utiliza în păstrarea ordinii interne. Primim astfel, din documentele vremii, preluate de istoricii de mai târziu, câteva informaţii, destul de sumare, dar edificatoare oarecum, despre armatele de care dispuneau la acea vreme Muntenia şi Moldova. Aflăm astfel că oastea Moldovei era formată „…din 4.005 oameni şi 926 cai, încadraţi într-un regiment de infanterie, un escadron de ulani, o baterie călăreaţă, un regiment de jandarmi compus din 14 companii, călări şi pedeştri, un batalion de grăniceri călări şi trei canoniere pe Dunăre” iar oastea Munteană „…însuma 15.492 oameni şi 480 cai, încadraţi în trei regimente de infanterie, un divizion de ulani, o baterie de artilerie, un regiment de dorobanţi, un batalion de grăniceri, un batalion de pompieri şi patru canoniere pe Dunăre.” (Ion I. Nistor – Istoria românilor, vol.2).
Domnitorii Principatelor Române (Grigore Ghica – în Moldova şi Barbu Ştirbei – în Muntenia) rămân în funcţii până pe la jumătatea lunii octombrie, adică până când Poarta declară în mod formal război Rusiei (10 octombrie 1853).
Ţarul declară şi el război turcilor, la 1 noiembrie 1853. Destinase acestui scop circa 70.000 de ostaşi, concentraţi în zona Galaţiului, pe care-i considera suficienţi în confruntarea cu un Imperiu Otoman aflat în agonie. Cu toată slăbiciunea lor însă, aceştia din urmă au reuşit să opună ruşilor un număr semnificativ mai mare de oameni (aproximativ 120.000), concentraţi la Dunăre sub comanda lui Omer Paşa.
Prima confruntare între armatele celor două imperii are loc la 4 noiembrie 1853, la Olteniţa, unde ruşii suferă prima înfrângere. În mod surprinzător însă, turcii nu fructifică această victorie şi, comiţând o inexplicabilă eroare tactică, se retrag şi, părăsind Olteniţa, se deplasează pe malul drept al Dunării, în Bulgaria, spre a se pregăti de iernat.
Pe la sfârşitul lunii noiembrie fu rândul ruşilor să repurteze o victorie însemnată în faţa otomanilor, de data aceasta însă, într-o confruntare navală, în portul Sinope „…şi nimiceşte aici o flotă turcească, ce stătea la ancoră, încărcată cu proviziuni ce trebuia să se ducă într-un port al coastei asiatice, ucigând vreo 4.000 de oameni şi prefăcând în cenuşă corăbiile turceşti.” (A.D. Xenopol – Războaiele dintre ruşi si turci…, vol. 2)
În ianuarie 1854 turcii mai obţin o victorie terestră împotriva trupelor ţariste, la Cetate şi Calafat (cu ajutorul, pare-se, al partizanilor olteni).
Situaţia de la Sinope determină Franţa şi Anglia să trimită vase de război în apele turceşti. Ruşii consideră acest fapt unul de ostilitate îndreptat împotriva lor şi din acest motiv, la 21 februarie 1854 declară război celor doi aliaţi occidentali ai turcilor.
Odată intrate în război, Franţa şi Anglia atacă Odessa, vizând în perspectivă Sevastopolul şi sprijină, pe uscat, în mai multe rânduri, acţiunile lui Omer Paşa, aflat în dificultate în confruntările cu trupele ţariste.
Din motive strategice, dar şi, pare-se, ca urmare a unei epidemii care izbucnise în zonă, în perioada iulie-septembrie 1854 trupelor ruseşti părăsesc principatele şi se grupează în totalitate în Crimeea. Tot acum, se petrece un eveniment destul de controversat şi regretat ulterior de către Poartă: se încheie convenţia turco-austriacă de la Bojadki-Keny, care consimţea, printre altele, ca Austria să ocupe principatele în cazul retragerii trupelor ruseşti de pe teritoriul acestora, fapt care s-a şi produs în scurt timp.
Aliaţii debarcă în Crimeea la 14 septembrie 1854. Întâmpină o rezistenţă firavă din partea trupelor ruse pe râul Alma, apoi înaintează spre Sevastopol, pe care-l asediază. Se duc lupte destul de grele aici, până la venirea iernii, care însă nu reuşesc să încline decisiv balanţa în favoarea nici uneia dintre părţi, Iarna a fost una teribilă, care a oprit pe tot parcursul ei desfăşurarea ostilităţilor.
În timpul acestui armistiţiu forţat impus de iarnă, moare ţarul Nicolae I (pe 2 martie 1855).
Îi urmează la tron fiul său Alexandru al II-lea, care decide continuarea războiului. Luptele din preajma Sevastopolului sunt reluate, odată cu îmblânzirea vremii şi continuă până pe 8 septembrie 1855, când apărarea sa este străpunsă şi oraşul e cucerit de forţele occidentale.
Victoriei din Războiul Crimeii, i-au urmat lungi discuţii şi polemici între forţele participante, dar pentru viitoarea Românie, importantă a fost hotărârea Convenţiei de la Paris, care s-a semnat în august 1858 şi care, aşa cum am mai spus, a creat condiţiile efectuării actului Unirii Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859.
Iată cum prezintă Ion I. Nistor în Istoria românilor, vol.2, prevederile Convenţiei de la Paris referitoare la Principate: „În locul numirii cerute, de România, dorită de divanuri, Convenţia acceptă numirea oficială de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. În loc însă de un singur Domn şi o singură reprezentanţă, Convenţia impuse Domn separat şi adunare obştească separată pentru fiecare principat. Puterile garante recunoscură însă prin Convenţie uniunea vamală între ambele ţări, unificarea regimului de măsuri şi greutăţi, cetăţenia şi organizarea unitară a oştirii naţionale cu drapeluri deosebite, dar cu o panglică comună de culoare albastră, înlăturându-se totodată şi toate deosebirile de organizare, pentru ca la momentul oportun ambele oştiri să poată fi unite într-un singur corp militar. Convenţia mai prevedea instituirea unei singure curţi de casaţie pentru ambele Principate. Iar pentru a îndruma unificarea legislaţiilor din ambele ţări, se instituia comisia centrală de la Focşani, oraş de graniţă, compusă din consilieri munteni şi moldoveni, cu misiunea de a pregăti proiectele de legi de interes comun pentru ambele Principate. Convenţia menţinea suzeranitatea porţii, fixând şi tributul pe care fiecare din cele două principate urmau să-l plătească…”
De remarcat îndrăzneala şi ingeniozitatea cu care forţele progresiste ale vremii au ştiut să exploateze în interes naţional, în ciuda multor piedici apărute preponderent din interior, acele oportunităţi providenţiale pe care Convenţia li le-a pus la dispoziţie, făcând posibilă dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, ca Domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 şi ca Domn al Munteniei, la 24 ianuarie, acelaşi an.
Nu vreau să închei înainte de a exprima aici o întrebare, care chiar dacă izvorăşte dintr-o temere, are în ea şi germeni de speranţă: ar avea oare şi oamenii politici de azi, suficientă inteligenţă, ingeniozitate şi îndrăzneală, încât să observe la timp o oportunitate, s-o înţeleagă, să-şi sacrifice unele interese personale sau de grup, şi s-o fructifice în interes naţional? Mi-ar plăcea să cred că da!... Doar că acum, o altă întrebare de-o ironie amară vine să-mi tempereze optimismul: are oare poporul român capacitatea de a produce oameni politici adevăraţi şi patrioţi, la fel de repede cum, pare-se, naşte Crimeea oportunităţi?…
SURSE:
-http://reteaualiterara.ning.com;
-Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol, 2
-N. Iorga, Istoria românilor, vol, 9
-A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, vol. 2
-N. Iorga, Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la întemeierea Statului român
