SFINȚII 40 DE MUCENICI DIN SEVASTIA

SFINȚII 40 DE MUCENICI DIN SEVASTIA
 

Marcus Licinius Crassus

Sfinții 40 de Mucenici sunt prăznuiți de Biserica Ortodoxă, în fiecare an, pe data de 9 martie. Acești mucenici au trăit în vremea împăratului Licinius (308-324), prigonitor al creștinilor. Sfinții 40 de Mucenici erau soldați creștini și făceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia. Aceștia nu erau doar romani de origine, ci și greci, amestecați cu armeni.
Aflând despre credința lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost întemnițați timp de opt zile și bătuți cu pietre. Prin semne divine au fost însă întăriți în dreapta credință. După aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare, în lacul Sevastiei. La miezul nopții, unul dintre cei 40 de mucenici, a ieșit din apă din cauza gerului. Alergând spre baia caldă, pusă de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei rămași să îndure gerul au început să se roage: "Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, ușurează-ne sarcina și alină iuțimea văzduhului, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne rușinăm și să cunoască toți că ne-am mântuit strigând către Tine". În urma acestei rugăciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. Unul dintre soldații de pază, uimit că în miezul nopții o lumină din cer încălzește apa și că o cunună din cele 40, pogorâte peste mucenici, nu are peste cine să se așeze, s-a aruncat în apă, mărturisind că și el este creștin.

Precum tinerii din Babilon au învins dogoarea cuptorului prin lucrarea lui Dumnezeu, la fel cei 40 de mucenici au învins frigul și gheața lacului de lângă Sevastia. În acea noapte de 8/9 martie a anului 320, 40 de creștini au biruit moartea, primind în chip văzut cununile muceniciei.
Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Pentru că au fost scoși vii din lac, comandanții au poruncit să li se zdrobească picioarele cu ciocanele, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit că lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.
Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.
Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat. Cei patruzeci de Sfinți Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

În țara noastră sunt moaște la mănăstirile Antim din București și Neamț. 
În București, părticele din moaștele Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia se află la Mănăstirea Antim, la Schitul Darvari, la Biserica ”Icoanei”, la Biserica ”Mihai Vodă”, la Biserica ”Dichiu” de pe Strada Icoanei și la Biserica "Sfântul Alexie" de pe Calea Șerban Vodă.

Tot acum își serbează ziua de onomastică cei care nu au sfânt patron.

ISTORIA SFINȚILOR 40 DE MUCENICI

Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.

Înştiinţându-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cât şi despre însoţitorii lor cum că sunt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dânşii voievodul astfel: "Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte până a nu vă sili cu muncile".

La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzând tiranului, au zis: "Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug". Atunci a zis voievodul Agricolae: "Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunându-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gândiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos".

Sfinţii ostaşi au zis: "Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul". 
Zis-a voievodul: "Nu grăiţi multe, ci, lăsînd vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor". Acestea zicându-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrând sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: "Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea". Iar după ce a înserat, au început a cânta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui - zicînd şi cealaltă parte a psalmului aceluia, până la sfârşit. Iar după cântare se rugau şi iarăşi cântau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, până la miezul nopţii.

În cântare începea stihurile Sfântul Chirion, iar Sfinţii Candid şi Domnos, împreună cu ceilalţi, cântând după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicându-le: "Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui". Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimântat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit până a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunând prietenii şi sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii patruzeci de ostaşi, către care a zis: "Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Câţi ostaşi are împăratul vostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sunt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi".

A răspuns Sfântul Candid: "Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic". Zis-a voievodul: "Au nu v-am spus că întru a voastră stăpânire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniţi?" Iar Sfîntul Candid a zis: "De vreme ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpânire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urâm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară".

De aceste cuvinte ale sfântului minunându-se voievodul şi scrâşnind din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi în temniţă. Iar Sfântul Chirion a zis către dânsul: "Nu ai de la împăratul stăpânire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi". Temându-se, voievodul a poruncit ca, lăsîndu-i liberi, să-i bage în temniţă şi să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i păzească cu grijă, căci aştepta venirea voievodului Lisie.

Deci, şezând sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile învăţau de la Sfîntul Chirion, pentru că le zicea: "Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întâmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sârguim a nu ne despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o săvârşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sârguim a fi plăcuţi".

După ce au trecut şapte zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă, Lisie voievodul a venit în ţările acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi, şezând la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergând la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii săi: "Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, cînd Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte când am fost într-un război mare oarecând şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atâta mulţime de potrivnici şi într-un atât de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.

Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutându-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rânduială ca aceasta păzeam? Căci, când intram în război, cântam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!"

Atunci cântau sfinţii psalmul acela, până ce au fost duşi la judecată. La priveliştea aceea se adunase tot poporul cetăţii. Iar cînd au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie voievodul căutând spre dânşii, a zis: "Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii aceştia". Şi a zis către sfinţi: "Vrednicii mai mari şi mai multe daruri decât alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinându-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la munci veţi fi daţi".

Răspuns-a Sfântul Candid: "Nu numai cinstea ostăşească, ci şi trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decît Hristos, Dumnezeul nostru". Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfântul Candid a zis: "O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea şi vei vedea răsplătirea". Iar voievodul, scrâşnind din dinţi, a zis către sfinţi: "O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?"

Iar slujitorii idoleşti, luând pietre, când voiau să arunce asupra sfinţilor, ei aruncau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Iar sfinţii mucenici, văzând aceea, se întăreau întru Domnul şi se făceau mai cu îndrăzneală.

Atunci voievodul, pornindu-se spre mânie, a apucat o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatra aceea a lovit pe voievod în obraz şi i-a sfărâmat gura. Atunci Sfântul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărâma.

Voievodul a zis: "Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dânşii". Iar Sfântul Domnos a zis: "Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcând ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mâniei şi amândoi sunteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci".

Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: "O, cei mai fără de minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi jertfe?" Sfântul Chirion răspunse: "Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfîntul Duh şi ne sârguim a săvârşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte".

Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se gîndească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă, au început a cânta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii noştri şi, precum sunt ochii slugilor în mâinile stăpânilor lor, aşa şi ochii noştri sunt către Domnul, Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dânşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicîndu-le: "Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi".

Cu o mângâiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: "Fă-ne orice voieşti, că noi suntem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor". Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lîngă Agricolae, ţinând în dreapta o sabie iar în stânga un şarpe şi îi grăia la ureche: "Al meu eşti, îmbărbătează-te".

Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi sfinţii patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lângă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdând vitejeşte cele de aici şi bucurându-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către altul: "Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urâm trupul.

Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre".

Când pătimeau acestea sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit şi vânt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului, pe când se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru ca dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească într-acel feredeu cald.

Sosind ceasul întâi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputând să rabde, s-a despărţit din acea sfântă ceată şi a alergat la feredeu. Dar cînd şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecând de la dînşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: "Au doară în râuri Te vei mînia, Doamne? Au doar în râuri este mânia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii şi toate adâncurile, focul, grindina, zăpada, gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele sălbatice le alini, prin ameninţarea mâinii Tale.

Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, când fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adîncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, că am stat în adâncul apei şi ni s-au udat picioarele în sângele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mântuit, strigând către Tine".

Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atât de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugându-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceara de căldură, iar ceilalţi, petrecând în ger atât de mare, sunt încă vii.

Şi, căutând către dânşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicând ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dânşii acea lumină. Atunci a văzut pogorându-se din cer, spre capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugeta, zicînd în sine: "Nu sînt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?"

Înţelegînd că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sunt în număr deplin de patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcându-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigând şi zicând cu mare glas: "Şi eu sunt creştin!" Apoi, stând în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: "Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcându-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!" Şi s-a făcut desăvârşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.

Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzîndu-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tânguindu-se, striga în auzul tuturor: "Vai mie, sunt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sunt la toţi de râs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămâne mai mult, decât numai să întorc inima boierilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în râu ca nici moaştele lor să nu rămână?"

Iar Sfîntul Chirion a strigat, zicînd: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpâne, şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat". Deci au început cu toţii a cînta psalmul acesta: Mântuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.

A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzând pe sfinţii mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apa în iezer o simţeau că este caldă. După aceea, văzând şi pe străjerul temniţei stând în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dânsul pe ostaşi: "Din ce pricină a făcut aşa?" Iar ostaşii au răspuns: "Noi am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcându-se şi aruncându-şi hainele sale, a sărit la dânşii, strigând aşa: "Şi eu sunt creştin!""

Atunci tiranii, umplându-se de mânie, au poruncit ca, legîndu-i, să-i târască la mal; şi, ducându-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărât să li se sfărâme gleznele cu ciocane. Făcându-se acea cumplită muncă, maica unui tânăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci, temîndu-se ca nu cumva fiul ei, ca un tânăr ce era, să se înfricoşeze şi să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dânsul întinzându-şi mâinile, îl învăţa grăind: "Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvîrşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ţi!"

Iar sfinţii mucenici, fiind sfărâmaţi şi acum sufletele lor dându-le Domnului, grăiau: "Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul!" Şi zicând toţi "Amin", şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfîntul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.

Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în care trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela l-au lăsat abia răsuflând, având nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzând pe fiul ei singur, lăsându-şi slăbiciunea femeiască şi avînd tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurându-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maica sa, ajungînd carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.

După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de râu, ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte mare şi, punând pe dânsele muceniceştile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dânşii tiranii: "De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea cu dânsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în râu ca nici praful lor să nu rămână!" Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în râu, spre pierderea desăvârşită a pomenirii mucenicilor.

Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului Petru, episcopul acelei cetăţi, zicându-i: "Vino noaptea şi ne scoate pe noi din râu!" Iar el, luînd clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul rîului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se afla cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunând episcopul din apă toate oasele sfinţilor, pînă la unul, le-a pus într-un loc cinstit.

Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El, ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfînt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către Preasfînta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsînd pomenirea vieţii lor, spre mîntuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Tradiţii, superstiţii şi obiceiuri

Macinicii sunt reprezentați de spiritele moșilor și strămoșilor care sunt celebrate în ziua de 9 martie, început de an agrar. Festivitatea populară, Ziua de Macinici, corespunde, ca dată calendaristica si, parțial, ca semnificație, cu sărbătorirea celor 40 de Sfinți Mucenici din Calendarul ortodox, jertfiți pentru credința lor în cetatea Sevastiei.

Jertfele si sacrificiile umane săvârșite în vremurile străvechi sunt amintite astăzi de formele antropomorfe ale aluatului fiert sau copt din această zi. Preparatele din aluat au forma cifrei 8 și sunt fierți în apa îndulcită cu miere și cu adaos de miez de nucă. Forma cifrei 8 este legată mai mult de zeița geomorfă a neoliticului, decât de semnificația dată de dogmele creștine. 

În unele zone, aceștia mai poartă numele de mucenici, sfinți, sfințisori, bradoși, moși etc.

Astăzi, dintre toate practicile străvechi, mai persistă obiceiul ca femeile să coacă în ziua de 9 martie, 40 de figurine din aluat, numite “sfințișori”, “mucenici” sau ”bradoși”, reminiscențe ale idolilor neolitici ai fertilității, iar bărbății să bea câte 40 sau 44 de pahare de rachiu. 

Se spune că atât adulţii, cât şi copiii, trebuie să guste atât din mucenici, cât şi un pic de vin, simbol al sângelui sfinţilor sacrificaţi. 
“Sfințișorii” - un aliment ritual, sunt făcuți din aluat dospit și au forma antropomorfă a cifrei opt, cifra echilibrului cosmic,copți sau fierți în apă îndulcită cu miere și adaos de nucă .

Dacă în Moldova au forma cifrei 8 și sunt copți din aluat de cozonac, proaspăt scoși din cuptor, ei se ung cu miere de albine și se presară cu nucă măcinată, în Dobrogea și Muntenia au aceeași formă, dar sunt mai mici și se fierb în apă cu zahăr, scorțișoară și nucă.

Beția rituală ce constă în a bea 40 sau 44 de pahare de vin, în această zi, face trimitere, din păcate, la o reminiscență a celebrărilor bahice ale antichității. Oamenii aveau credința ca vinul băut la Macinici se transformă, de-a lungul anului, în sânge și energie pentru a face față muncilor grele din agricultură.

Conform tradiţiei, în această zi femeile dau de pomană pentru sufletul răposaţilor, mai ales copiilor din vecini.

În ziua de mucenici, credința populară zice că se deschid mormintele și porțile Raiului.

Ziua mucenicilor era și un prilej de prognozare a vremii. 
Se consideră că dacă plouă în această zi, va ploua și de Paști; cum va fi în ziua de Macinici, așa va fi toată primăvara; dacă tună, vara va fi una bogată şi călduroasă; dacă va tuna înainte de 9 martie, vara va fi una ploioasă, şi nu foarte îmbelşugată; dacă îngheață pământul în această zi, toamna va fi lipsită de brume, ceea ce permite țăranilor să semene cerealele cât mai târziu posibil sau dacă îngheață în noaptea dinaintea acestei zile, atunci toamna va fi lungă iar știuleții de porumb vor urui spre coșăre precum roțile de la căruță în trecere peste pământul înghețat.  Zăpada sau ploaia care cade de Mucenici are puteri vindecătoare pentru durerile de ochi sau cap.

Este cea mai populară sărbătoare a primăverii, înaintea Paştelui. Se spune că Sfinţii Mucenici se mai numesc şi Moşi, deoarece urmează totdeauna la 9 zile după Babe. Dacă acestea sunt rele şi aduc ninsoare, ploaie şi frig, moşii sunt calzi, blânzi şi buni, iar zilele lor durează până în 17 martie. 

Ziua de Macinici își are originea într-un ritual al credințelor străvechi prin care se celebra începutul anului agrar la hotarul dintre cele două anotimpuri, iarna și primăvara.

Tot în această zi se sărbătorea și înnoirea sezonieră a timpului: ultima zi a Babei Dochia care, conform tradiției, se transforma în stană de piatră și, prima zi a Moșilor care sunt prefăcuți în cenușă pe rugul funerar.

Sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, sărbătorită de către Biserica Ortodoxă pe 9 martie, se suprapunea cu începerea anului agricol, astfel generând o sărbătoare tradițională românească, cunoscută sub numele de Mucenici sau Macinici. În popor, această zi reprezintă sfârșitul zilelor babelor, astfel începând zilele moșilor. Românii obișnuiesc ca în această zi să facă o serie de ritualuri pentru alungarea precum: lovirea pământului cu maiuri sau bâte, jocul copiilor peste foc, sau prin rostirea de descântece pentru venirea căldurii. 

Focul purificării este legat de efectuarea unor practici precreștine, specifice începutului noului an agrar: aprinderea focurilor, purificarea gospodăriilor, pregătirea alimentelor rituale, prevederea vremii, acțiuni de pomenire a morților etc.

Considerând că fumul rezultat de la aprinderea focurilor nu era suficient pentru alungarea gângăniilor, a rozătoarelor și a șerpilor care, în aceasta zi, ieșeau din ascunzișurile lor, se confecționau făclii din cârpe îmbibate în motorină cu care se afuma toate anexele gospodăriei. Acest obicei este consemnat și în Transilvania și Banat.
Pentru a purifica gospodăria sau câmpurile, sătenii dau foc uscăciunilor. Se crede că fumul şi focul au rolul de a curăţa şi purifica mediul, de la casă şi familie, până la animalele din gospodărie. Cenuşa rămasă este şi ea împrăştiată în curte pentru a alunga relele.Mai mult decât atât, în zonele rurale se obișnuiește ca pe data de 9 martie a fiecărui an, cei care lucrează pământul să scoată plugul la arat.

După ce, în luna februarie (luna lui Faur), plugul era trecut prin foc de către fierarul (faurul) satului, era reparat, curățat și purificat iar între plugari se încheiau înțelegeri pentru întovărășire la arat, în dimineața acestei zile plugul era scos în fața casei în mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sărbătorilor de primăvară, presărat cu numeroase obiceiuri.

În cadrul ceremonialului de scoatere a plugului, femeia din casă era principalul protagonist în desfășurarea practicilor. După aducerea plugului în fața casei, plugarii, de obicei doi la număr, stăteau cu capetele descoperite înaintea boilor sau a cailor, după caz, iar femeia ieșea din casă având într-o mână traista pentru plugari iar în cealaltă ținând un vas cu apă sfințită, tămâie și un șomoiog de busuioc. Femeia se apropia de plug și de carul în care se află restul atelajelor specifice acestei lucrări agricole, le înconjura de trei ori, stropindu-le cu agheasma și afumându-le cu tămâie. În timpul celor trei rotații executate în sensul mișcării aparente a soarelui, femeia rostea, într-o solemnitate deplină, următoarele: 

“Cât de curată este tămâia și agheasmă, așa de curați să fiți și voi / 
Și să umblați nedespărțiți la arat / 
Și nici când să nu dați peste vreun strigoi sau moroi care să vă facă rău”.
În fata animalelor de muncă se așeza un ou, în credința că dacă acesta va rămâne întreg după pornirea carului, atunci și plugarilor le va merge bine pe toată durata plugăritului. Plugarii primeau traista cu mâncare, după care femeia vărsa agheasma rămasă în cofă la picioarele animalelor. Se obișnuia ca în coamele plugului să se pună acum și un colac împletit în opt, numit Creciun, păstrat în casa de la Crăciunul trecut, ca simbol al fertilității. Semnificația oului aruncat este de sorginte precreștină, oul fiind considerat măsura tuturor lucrurilor de început (ab ovo), el având aici rol augural și protector în desfășurarea aratului.

După acest moment plin de solemnitate, desfășurat în curtea casei, plugarii porneau plugul către câmp sau către gradina din apropiere, unde marcau o brazdă simbolică, de pocinog (început) după care dejugau și hrăneau animalele iar ei se ospătau în mod ritual pe brazdă.

În unele sate era obiceiul ca în această zi toate plugurile din sat să fie adunate pe islazul sătesc unde, în fața mulțimii adunate, era chemat preotul care făcea o slujbă de sfințire a apei și de stropire a fiecărui plug în parte, după care plugarii se îndreptau către ogorul propriu pentru marcarea brazdei de început.

Obiceiurile și practicile descrise mai sus puteau fi întâlnite în satele Bucovinei până în preajma celui de-al doilea război mondial. Odată cu instalarea comunismului, ele au dispărut din obișnuința sătenilor, în special după ce aratul a început să fie executat cu tractorul pe pământul devenit proprietate colectivă.

Legenda celor 40 de sfinţi 
Potrivit unei vechi legende, de ziua Sfinţilor 40 de Mucenici nu este bine să munceşti. Legenda spune că, în vremuri de demult, de ziua Sfinţilor, un ţăran semăna mazăre pe ogor. Mucenicii l-au văzut şi i-au cerut lui Dumnezeu să-l pedepsească. Domnul a fost însă îngăduitor şi le-a cerut să îl ierte, ba chiar să îi sporească fiecare dintre ei recolta. Omul s-a bucurat mult când s-a trezit că are de 40 de ori mai multă mazăre. În anul următor, lacom, şi-a semănat câmpul tot în această zi. Însă, de data aceasta, sfinţii l-au pedepsit şi i-au dat 40 de săptămâni de boală.

Legendele Babei Dochia
Baba Dochia este o bătrână zeiţă agrară, care a murit într-o zi de 1 martie şi-a renăscut de Mucenici, pe 9 martie. O legendă spune însă că Baba Dochia era o soacră răutăcioasă, care şi-a trimis nora pe munte, la cules de fragi, în prima zi din martie. Pe drum, fata s-a întâlnit cu un moşneag, care i-a dăruit un mănunchi de fragi. Văzând fructele, Baba Dochia a crezut că a venit primăvara şi a îmbrăcat nouă cojoace unul peste altul, şi-a luat oile şi-a pornit pe munte. Vremea frumoasă a făcut-o să-şi lepede, pe rând, toate cojoacele. Atunci s-a pornit ger şi viscol, iar baba, împreună cu turma ei, s-au transformat în sloiuri de gheaţă, care s-au prefăcut apoi în piatră. Se zice că ar fi Babele, din Munţii Bucegi. 

O altă poveste spune că Baba Dochia şi-a început urcuşul pe munte, alături de fiul ei, Dragobete. Cum începuse o ploaie amestecată cu ninsoare, care a durat 9 zile şi 9 nopţi, Dochia şi-a aruncat cojoacele, prea grele de atâta apă. De aceea e vremea aşa de schimbătoare în primele 9 zile din martie, pentru că Dochia îşi scutură cojoacele de ploaie sau zăpadă. 
O altă legendă spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndrăgostit împăratul roman Traian. Urmărită de soldaţii lui Traian, Dochia se ascunde pe muntele sacru, Ceahlău, împreună cu oile. Iar Maica Domnului o ajută să scape, transformând-o, împreună cu turma sa, într-un complex de stânci, cunoscute ca Pietrele Doamnei.  

Sărbătorirea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, la 9 martie, reprezintă și începutul ciclului de primavară.

SURSE:
http://www.calendar-ortodox.ro
http://www.crestinortodox.ro
http://paginiortodoxe.tripod.com
http://www.prostemcell.ro
http://www.romaniatv.net
http://www.opiniatimisoarei.ro