Shania Twain

Shania Twain

Spitalul Municipal de Urgenţă Moineşti-angajări 2016

Ruga albă

Curăță-ne Doamne casa și masa,
și duhul, și trupul, de toate rătăcirile,
de toate păcătuirile,
de toate nelegiuirile,
așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,
un singur drum,
o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.

Izbăvește-ne Doamne
de străvechiul nostru blestem
de a porni peste tot
și nu a ajunge nicăieri,
de a încărca mai mult decât putem duce,
de a le începe pe toate
și a nu duce nimic până la capăt.

Scoală-ne Doamne în zori
și trimite-ne la muncă,
la munca cea care nu atât pentru tine,
cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup,
cât pentru suflet.

Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,
așa încât spre seară întorși acasă,
împăcați cu sine și cu lumea din jur
să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –
pâine și apă.

Atât de la Domnul.

Şi va fi gustoasă, şi va fi săţioasă
Pâinea ceea
Pentru că muşcând încet,
Cu evlavie,
Adunând în palme fărămiturile,
Vom porni
În urma plugarului,
Păşind domol pe brazde puhave
Şi calde,

După care tot cântând vom semăna,
Apoi vom ieşi la plivit,
La secerat.

Vom aduna spic la spic,
Snop lângă snop.
După treierat,

După vânturat,
Vom merge la moară,
Vom căra saci,

Şi, fireşte, plămădind,
Făcând focul la cuptor,
Vom urmări să nu fugă
Aluatul din covată.
Astfel, tot cântând,

Ne vom întoarce la străbuni,
Asigurând mersul vremurilor,
Ne vom creştiniza,
Ne vom reboteza,
Cu gândul la Mântuitorul,

La cele spuse de către Domnul,
La Cina cea de Taină.
Pentru că acolo,
Unde este pâinea,
Acolo este şi Dumnezeu.

Curăţă-ne doamne Cugetul de pustietate,
De întunicime, de răutate,
Curăţă-ne auzul de înjurături,
De scrânşete, de blesteme,

Curăţă-ne vederile de urâţenii,
De sălbăticii, de josnicii.
Dăruieşte-ne, Doamne,
Macar o oră de linişte curată,
Neprihănită,
O oră de tăcere, de resemnare,
De contemplare,
De aciuare,
Aşa ca să putem
Sta la sfat cu sufletul,
Cu conştiinţa,
Cu inima.

Apoi, tot sfătuindu-ne,
Tot rătăcind prin vremuri,
Prin destine,
De la una la alta,
Vom simţi
Cum se prelinge pe sus,
Pe sus detot, pe sub ceruri,
Veşnicia.

Şi atunci vom tresări,
Căci suntem miruiţi
De acea mare minune.
Şi atunci nu vom înfiora,
Când se va atinge de noi umbra veşniciei.

Ne vom auzi glasul,
Acel glas tainic,
Care încă nu a îmbrăcat
Haina cuvântului,
Nu şi-a găsit cu cine să comunice,
Nu şi-a ales unda sonoră.
Fiind mult prea firav
Mult prea gingaş,
Mai rămâne gângurind în faşe.
Dar acel glas tainic,
Intim,
Pe care-l auzim numai noi,
Ne este reazim şi sfetnic,
Este sensul suprem
Al existenţei noastre,
El fiind suflare,
din suflarea Domnului.

Fără a-l căuta,
Fără a-l cinsti,
Fără-l a înţelege,
Ne vom chinui toată viaţa
Nedându-ne seama cine suntem,
De unde venim şi
Încotro ne ducenm,
Rămânând în fond,
O pănuşă gonită de vânt
Şi îngropată de ploi la întâmplare
Undeva la o margine.

Luminează-ne, Doamne,
Cel puţin arareori,
Cu gânduri bune,
Înţlepte, Roditoare,
Căci trecându-ne veacul
Cu apucături
De cele care
Eu ţie, tu mie,
Ori tu pe el,
Ori el pe tine,
Jos cu cela,
Jos cu ista,
Şi tot aşa din an în an,
Din tată în fiu,
Din generaţie,
În generaţie,
Am distrus totul ce ni s-a nimerit
La îndemână.
Pământurile,
Satele,
Vetrele,
Limba,
Şi însuşi felul nostru de a fi.

Am decăzut, Doamne,
Tot numărându-ne zilele,
De la o datorie,
la o altă datorie,
De la o supărare,
La o altă supărare,
de la o speranţă,
la o altă speranţă,
De la o alegere,
La o altă alegere,
De la o dezămăgire, la o altă dezamăgire…

Am sălbătăcit, Doamne,
Tot înlocuind iubirea cu patul,
Convingerile cu şiretenia,
Demnitatea cu raţiuni politice,
Faţa,
Cu averea,
Slujirea cu trădarea.

Luminează-ne, Doamne,
Ci câte-un gând curat,
Adânc, omenesc.
Aşa încât
Să ne putem aduna
Sub acoperişul lui,
De la părinţi,
De la strămoşi,
Până la urmaşii
Ce vor să vină.
Pornind prin streinătăţi,
Prin vremuri străbătând
Mizerie,
Sărăcie,
Nedreptate,
Vom duce
Crucea Destinului
Cât ni s-a dat
Până la locul hotărât
De către Tine,
Simţind
La fiece pas,
La fiece cotitură,
Ajutorul,
Bunătatea
Şi Binecuvântarea Ta.

Întoarce-ne, Doamne,
Acea respiraţie
Largă, senină,
Care să cuprindă
În sinea sa
Toată frumuseţea,
Toată adâncimea,
Toată tristeţea,
Verbului matern.

Dăruieşte-ne, Doamne,
Acea Bunăvoinţă
Fără de margini,
Cu care vom privi,
Cu care vom primi
Lumea,
Pentru ca atunci,
Luminarea cerească
Va prinde rădăcini,
Va da roadă,
Aşa ca să putem spune,
În ceasul de pe urmă,
C-am trăit şi noi
Pe lumea asta. Şi Dumnezeu
A fost cu noi.

Amin.


Ion Druţă


Extras din Opere în 8 volume, Ed. Cartea Moldovei, Chişinău 20096, p.473-478

sursa: http://ortodox.md

Dan Puric

Dan Puric – actor, eseist, autor şi regizor de teatru român

Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37) 

Dan Puric este un reprezentant important al culturii românești contemporane, fiind apreciat atât pentru activitatea sa ca actor și regizor, cât și pentru talentul scriitoricesc, operele sale debordând de emoție, sensibilitate și profunzime spirituală.

Dan Puric s-a născut la Buzău, a copilărit la Nehoiu şi a urmat liceul la Bucureşti.

„Eu m-am născut la Buzău, în 1959, și în copilărie am avut o perioadă dacă nu de iluminare, în orice caz de lumină nemaipomenită - pentru că am copilărit la Nehoiu, în munți. Părinții mei erau medici acolo... vedeam de dis de dimineață munții. Munții îmi vorbeau pe limba lor, păsările își ziceau muzica (...) Este un cerc de lumină care s-a pogorât pentru totdeauna în viața mea. (...) Apoi ai mei m-au adus la București. Aveam şapte ani și eram fascinat de locomotive. De la școală țin minte tot lumina, felul cum cădea ea pe pupitrele noastre”, își amintește actorul într-un interviu.

După ce s-a întors din armată, Dan Puric a reuşit să intre la teatru, în clasa lui Dem Rădulescu. 

În anul 1985, a fost repartizat la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, iar după trei ani, s-a mutat la Bucureşti, la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale”.

În decursul carierei, a interpretat roluri în piese importante de Shakespeare, Goldoni, Marivaux, Caragiale, Blaga. 

De asemenea, a regizat şi filme, iar spectacolele sale – „Toujours l’amour”, „Made in Romania”, „Costumele”, „Don Quijote” – au fost reprezentate în mai multe ţări.

Spectacolele sale - Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote - au fost reprezentate în mai multe țări. 

În film, a jucat rolul principal în coproducția româno-sârbă Broken Youth, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt și RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția.

Filmografie

Sosesc păsările călătoare, regia Geo Saizescu, 1984

Vară sentimentală (1986) - studentul Mircea Abrudan

Primăvara bobocilor (1987) - Ermolai, președintele organizației de tineret din comună

Pădurea de fagi (1987) - Mircea, iubitul Anei

O vară cu Mara, regia George Cornea, 1988

Tinerețe frântă (Broken Youth) - rol principal: Cola, regia Marija Marić, coproducție româno-sârbă, 1991

Orient Express (2004) - contele rus Orlovski

În 2003, actorul a primit Premiul Naţional Român UNESCO, pentru Dezvoltare Culturală, şi Premiul UNITER, pentru „performanţă în teatrul non-verbal”. 

Publicistică 

În 2008, a publicat volumul „Cine suntem”, care începe cu îndemnul părintelui Iustin Pârvu „Urmați-l, citiți-l și-l veți înțelege”.

În 2009 a lansat la editura Lumina Tipo, ”Omul Frumos”. 

Doi ani mai târziu, în 2011, a avut loc lansare volumului ”Fii demn!”, ”o nouă călătorie” în perimetrul demnității.

În decembrie 2013, a avut loc lansarea cărții ”Suflet românesc”, o colecție de interviuri și de conferințe, în care autorul prezintă ”fața curată a românului”.

În mai 2015, a fost lansat cea de-a cincea carte a lui Dan Puric ”DULCI - Jurnalul unui câine scris de un puric Dan”.

Conferințele despre spiritualitate și spiritul românesc

Dan Puric este cunoscut și prin conferințele pe care le susține despre spiritul românesc și despre ortodoxie.

Conferințele sale cu tematică religioasă exprimă crezul său lăuntric și marea sa iubire față de Omul frumos care are sentimentul prezenței lui Dumnezeu și care se hrănește din această prezență, purtând pe Dumnezeu în lăuntrul său.

În decembrie 2008, a avut loc lansarea unui DVD, care prezenta o conferință a renumitului actor, în care acesta își exprima crezul său în ”rezistența spirituală, de stâncă” a poporului român: ''Alegeți. Acces la memorie''.

De-a lungul anului 2009, a susținut o serie de conferințe la Ateneul Român (”Despre Corp”, ”Despre Umor”, ”Despre Iubire”), fondurile strânse fiind donate pentru realizarea Memorialului ”Calvarul Aiudului” de pe Râpa Robilor din județul Alba.

Creaţia lui Dan Puric este un întreg armonios, care recurge la memorie, la valoare şi valori, la împlinirea sufletească.

M-am întâlnit cu Dan Puric!

În mai 2015, am participat la conferinţa duhovnicească susţinută la Comănești de domnul Dan Puric şi intitulată ”Mărturisindu-i pe Mărturisitori”.

Am simțit un om care emana printr-o izbucnire de revoltă toată perspectiva poporului român umilit de la comunism până la acest capitalism fără nici o diferență.

Exprimarea artistică cu umor, ironie și sensibilitate a unor situații de viață, mărturisind întâmplări și vorbe memorabile ale marilor filosofi, oameni de carte, duhovnici şi oameni simpli care i-au marcat devenirea, au adus în fața mea un adevăr care m-a bulversat, lăsând multe semne de întrebare a existenței acestui popor începând cu mine.

O strângere de mână și o exclamație din suflet: ”Felicitări Domnule Dan! Mă regăsesc în trăirile exprimate și sunt alături în inimă și-n simțiri!”

„Căutaţi bunătatea şi frumuseţea sufletului pe care le aveţi, dar pe care poate încă nu le-aţi descoperit. E timpul să faceţi ceva!” (Dan Puric)

La mulți ani, maestre!!!

sursa: http://www.ziuaconstanta.ro; http://www.antena3.ro; https://ro.wikipedia.org,; http://www.mediafax.ro/

11 februarie 1866 - Alexandru Ioan Cuza

”Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine… Să trăiască România”

La primele ore ale lui 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice de o coaliție formată din liberali și conservatori. A.D. Xenopol susține că domnitorul ar fi fost prevenit pe la ora 19 de un băiat de prăvălie că garda palatului e vândută și se pregătiseră trupe pentru realizarea loviturii. Alți istorici vorbesc despre un sibian trimis de Cezar Bolliac să-l avertizeze că va fi detronat. ”Scrisori anonime, avertismente verbale curgeau droaie, atât la Palatul domnesc cât și la prefectura Poliției” își amintește Alexandru Beldiman, șeful poliției Capitalei. Cuza deși nu credea în aceste vești, își convoacă pe 10 februarie oamenii de încredere pentru a-i întreba despre situație. Aceștia îi spun că totul era sub control. Se ia totuși hotărârea tăierii funiilor de la clopote pentru a nu fi folosite la tulburarea liniștii orașului și se dublează garda palatului, măsură nefastă, deoarece aceasta era în slujba conjuraților.

Pe la ora 23.30, Beldiman mai face o cercetare prin oraș și se întoarce să-l asigure pe domnitor că nu se petrece nimic deosebit. Când iese se urcă în trăsură și unul dintre conspiratori, căpitanul Vasile Mălinescu, îl acostează crezând că e Cuza care se furișa deghizat. Seful poliției însă nu sesizează ciudățenia acestui gest neconform cu ceremonialul de la Palat. Peste drum, ”Monstruoasa coaliție”, organizează un bal pentru a adormi vigilența organelor de siguranță. Pe timpul nopții, complotiștii au deplasat în secret după ora 12, subunități ale Regimentului 7 de linie, precum și baterii de artilerie, roțile chesoanelor fiind „bandajate” cu paie și cârpe pentru a nu face zgomot. La ora 4 conjurații pătrund în Palat și forțează ușa domnitorului cu baionete. Cuza cu toate că amenință că va trage asupra aceluia care va îndrăzni să intre, nu s-a folosit de armă, mai ales după ce a văzut că erau prezenți și soldați care nici măcar nu știau pentru ce misiune fuseseră aduși.

După scurte discuții, Alexandru Ioan Cuza semnează actul de abdicare pe spatele unui ofițer (până la urmă doi militari, C. Pilat și Al. Lipoianu se vor lăuda fiecare în parte că au fost ”pupitrul” actului de abdicare). Domnitorul, îmbrăcat în civil, e scos din Palat printre șirurile de soldați, întorși cu spatele ca măsură de precauție. Doamna Cuza, arestată și ea în alt corp al clădirii, a fost lăsată totuși să petreacă noaptea în apartamentul ei. Trăsura domnitorului era pregătită, caii având copitele bandajate. Vizitiul merge cu mare băgare de seamă prin zone circulate astfel încât să nu atragă atenția. Inițial Cuza a fost reținut în casa lui Costache Ciocîrlan, negustor mâna a doua, om de încredere al lui C.A. Rosetti. 

Pe 12 februarie Cuza trimite generalului Nicolae Golescu, membru al locotenenței domnești care îl înlocuise o scrisoare în care menționa că „a lucrat pururea pentru a realiza dorința României de a avea un principe străin” și că vrea cât mai grabnic să părăsească teritoriul țării pentru a evita o confruntare între complotiști și trupele credincioase aflate la garnizoana Malmaison. Cuza se temea de asemenea că Unirea putea fi compromisă și din cauza separatiștilor din Moldova. Domnitorul nu se înșela. La Malmaison a început rumoarea când s-a auzit de detronare și mai mult, fostul colonel ar fi fost și ucis.

Comandanții, după ce au aflat că era în viață, au cerut voie prin intermediul Elenei Cuza să intervină pentru reînscăunare. Principele a refuzat însă oferta deoarece nu dorea izbucnirea unui război civil. Între timp, la Cameră și Senat era agitație. Parlamentarii, majoritatea foști aliați ai lui Cuza, se întreceau în acuze la adresa fostului șef de stat. Doar Nicu Cartargiu se opunea insultelor. Adunarea l-a proclamat de Filip I, conte de Flandra, drept domnitor. Acesta va refuza însă. Pe 13 februarie Alexandru Ioan I se afla la Cotroceni, vechea ctitorie a lui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Acolo unde întemeiase o frumoasă grădină botanică și ridicase un azil pentru orfani, i se pregătiseră două odăi și i s-a permis să-și primească familia sub strictă supraveghere. 

Elena Cuza își amintește: ”Sosesc la Cotroceni și intru cu copiii în odaia lui Cuza. El se preumbla nervos dintr-un colț în altul. Era îmbrăcat civil. Cum îl văzui izbucnii în lacrimi. Figura lui avea paliditatea morții. Dar el își stăpâni emoția, revolta și înainta surâzător și blând. Ah! Ce surâs, parcă și acum mă îngheață. Se apropie de copii și-i mângâie.

-Fii liniștită, îmi zise el. Vom pleca din țară și vom trăi liniștit. S-a săvârșit ceea ce eu doream de mult, dar s-ar fi putut petrece altfel lucrurile și tu știi că n-așteptam decât răspunsul viitorului domn străin pentru ca să mă retrag din domnie”.

Tot la Cotroceni, pentru a se contracara zvonurile că ar fi fost ucis, se organizează pelerinajul unora dintre colaboratori și reprezentanți străini. Noile autorități se arătau zorite să-l îndepărteze din țară pentru a nu da timp partizanilor să se trezească din năluceală. 

Pe 13 februarie, la ora 18 pleacă spre graniță. Pentru ca drumul să fie fără incidente se iau măsuri speciale. Prefectul de Prahova, un apropiat al lui Cuza, este demis. Până la Predeal schimbarea cailor trăsurii s-a făcut în locuri ascunse. Cu ajutorul consulului austriac s-au întocmit mai repede documentele de frontieră. 

Înainte de plecare domnitorul mai trimite o scrisoare lui Nicolae Golescu în care arăta că era conștient că orice tulburare l-ar transforma în ”trădătoriu de nație” și a fost auzit spunând în pragul porții Palatului Cotroceni: ”Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine…Să trăiască România”. 

Călătorind spre Predeal, într-un cortegiu de trăsuri închise , fără felinare, cu copitele cailor înfășurate în bandaje, îi mustră pe însoțitori (căpitanul Costescu, căpitanul Mălinescu, Stan Popescu și alții):

-Ce ați făcut dumneavoastră e grav, foarte grav.

-Așa e Măria ta, dar n-avem ce face, căci așa voia poporul.

-Dar eu în cealaltă noapte n-am văzut decât ofițeri, n-am văzut popor” a remarcat domnitorul cu amărăciune.

La Ploiești îl va ironiza pe Theodor Văcărescu, fostul său ofițer de ordonanță care acum prin actul trădării ajunsese temporar prefectul județului. 

Când era la frontieră, așteptând rezolvarea formalităților, a văzut în odaia pichetului, tabloul ce reprezenta tăierea capului lui Mihai Viteazul. El le spune atunci soldaților ce-i dădeau onorul: ”Vedeți cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dea Dumnezeu într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrășmașilor. Rămâneți sănătoși”. 

”Moldovenii în dragostea lor pentru domnitorul detronat s-au măgulit vreo cinci zile cu speranța că Vodă-Cuza va intra în Moldova pe la Mihăileni și-i pregăteau o entuziastă primire”, scria Beldiman. 

Drumul prin Transilvania l-a purtat pe colonelul care înfăptuise Unirea prin Brașov, Făgăraș, Sibiu, Alba-Iulia, Deva. La Lugoj e primit de o delegație de pașoptiști români care îmbrățișându-l îi spun: ”Trăiască Vodă-Cuza”. De la Lugoj pleacă spre Timișoara cu alai format din trei trăsuri, fiind însoțit de doamna țării, cei doi copii și de credinciosul Nicolae Pisoski. La Timișoara avea să fie primit iar de patrioți români. 

De acum încolo, Cuza nu va mai călca pământul României….

sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro

SUNT URSULETUL | Nikonisti.ro

SUNT URSULETUL | Nikonisti.ro

FedCup 2016: România-Cehia

sursa: http://www.fedcup.com/

Dan MANAILA