Ruga albă

Curăță-ne Doamne casa și masa,
și duhul, și trupul, de toate rătăcirile,
de toate păcătuirile,
de toate nelegiuirile,
așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,
un singur drum,
o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.

Izbăvește-ne Doamne
de străvechiul nostru blestem
de a porni peste tot
și nu a ajunge nicăieri,
de a încărca mai mult decât putem duce,
de a le începe pe toate
și a nu duce nimic până la capăt.

Scoală-ne Doamne în zori
și trimite-ne la muncă,
la munca cea care nu atât pentru tine,
cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup,
cât pentru suflet.

Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,
așa încât spre seară întorși acasă,
împăcați cu sine și cu lumea din jur
să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –
pâine și apă.

Atât de la Domnul.

Şi va fi gustoasă, şi va fi săţioasă
Pâinea ceea
Pentru că muşcând încet,
Cu evlavie,
Adunând în palme fărămiturile,
Vom porni
În urma plugarului,
Păşind domol pe brazde puhave
Şi calde,

După care tot cântând vom semăna,
Apoi vom ieşi la plivit,
La secerat.

Vom aduna spic la spic,
Snop lângă snop.
După treierat,

După vânturat,
Vom merge la moară,
Vom căra saci,

Şi, fireşte, plămădind,
Făcând focul la cuptor,
Vom urmări să nu fugă
Aluatul din covată.
Astfel, tot cântând,

Ne vom întoarce la străbuni,
Asigurând mersul vremurilor,
Ne vom creştiniza,
Ne vom reboteza,
Cu gândul la Mântuitorul,

La cele spuse de către Domnul,
La Cina cea de Taină.
Pentru că acolo,
Unde este pâinea,
Acolo este şi Dumnezeu.

Curăţă-ne doamne Cugetul de pustietate,
De întunicime, de răutate,
Curăţă-ne auzul de înjurături,
De scrânşete, de blesteme,

Curăţă-ne vederile de urâţenii,
De sălbăticii, de josnicii.
Dăruieşte-ne, Doamne,
Macar o oră de linişte curată,
Neprihănită,
O oră de tăcere, de resemnare,
De contemplare,
De aciuare,
Aşa ca să putem
Sta la sfat cu sufletul,
Cu conştiinţa,
Cu inima.

Apoi, tot sfătuindu-ne,
Tot rătăcind prin vremuri,
Prin destine,
De la una la alta,
Vom simţi
Cum se prelinge pe sus,
Pe sus detot, pe sub ceruri,
Veşnicia.

Şi atunci vom tresări,
Căci suntem miruiţi
De acea mare minune.
Şi atunci nu vom înfiora,
Când se va atinge de noi umbra veşniciei.

Ne vom auzi glasul,
Acel glas tainic,
Care încă nu a îmbrăcat
Haina cuvântului,
Nu şi-a găsit cu cine să comunice,
Nu şi-a ales unda sonoră.
Fiind mult prea firav
Mult prea gingaş,
Mai rămâne gângurind în faşe.
Dar acel glas tainic,
Intim,
Pe care-l auzim numai noi,
Ne este reazim şi sfetnic,
Este sensul suprem
Al existenţei noastre,
El fiind suflare,
din suflarea Domnului.

Fără a-l căuta,
Fără a-l cinsti,
Fără-l a înţelege,
Ne vom chinui toată viaţa
Nedându-ne seama cine suntem,
De unde venim şi
Încotro ne ducenm,
Rămânând în fond,
O pănuşă gonită de vânt
Şi îngropată de ploi la întâmplare
Undeva la o margine.

Luminează-ne, Doamne,
Cel puţin arareori,
Cu gânduri bune,
Înţlepte, Roditoare,
Căci trecându-ne veacul
Cu apucături
De cele care
Eu ţie, tu mie,
Ori tu pe el,
Ori el pe tine,
Jos cu cela,
Jos cu ista,
Şi tot aşa din an în an,
Din tată în fiu,
Din generaţie,
În generaţie,
Am distrus totul ce ni s-a nimerit
La îndemână.
Pământurile,
Satele,
Vetrele,
Limba,
Şi însuşi felul nostru de a fi.

Am decăzut, Doamne,
Tot numărându-ne zilele,
De la o datorie,
la o altă datorie,
De la o supărare,
La o altă supărare,
de la o speranţă,
la o altă speranţă,
De la o alegere,
La o altă alegere,
De la o dezămăgire, la o altă dezamăgire…

Am sălbătăcit, Doamne,
Tot înlocuind iubirea cu patul,
Convingerile cu şiretenia,
Demnitatea cu raţiuni politice,
Faţa,
Cu averea,
Slujirea cu trădarea.

Luminează-ne, Doamne,
Ci câte-un gând curat,
Adânc, omenesc.
Aşa încât
Să ne putem aduna
Sub acoperişul lui,
De la părinţi,
De la strămoşi,
Până la urmaşii
Ce vor să vină.
Pornind prin streinătăţi,
Prin vremuri străbătând
Mizerie,
Sărăcie,
Nedreptate,
Vom duce
Crucea Destinului
Cât ni s-a dat
Până la locul hotărât
De către Tine,
Simţind
La fiece pas,
La fiece cotitură,
Ajutorul,
Bunătatea
Şi Binecuvântarea Ta.

Întoarce-ne, Doamne,
Acea respiraţie
Largă, senină,
Care să cuprindă
În sinea sa
Toată frumuseţea,
Toată adâncimea,
Toată tristeţea,
Verbului matern.

Dăruieşte-ne, Doamne,
Acea Bunăvoinţă
Fără de margini,
Cu care vom privi,
Cu care vom primi
Lumea,
Pentru ca atunci,
Luminarea cerească
Va prinde rădăcini,
Va da roadă,
Aşa ca să putem spune,
În ceasul de pe urmă,
C-am trăit şi noi
Pe lumea asta. Şi Dumnezeu
A fost cu noi.

Amin.


Ion Druţă


Extras din Opere în 8 volume, Ed. Cartea Moldovei, Chişinău 20096, p.473-478

sursa: http://ortodox.md