21 noiembrie – Intrarea umanităţii în Dumnezeu

21 noiembrie – Intrarea umanităţii în Dumnezeu

Mâinile ei s-au deprins să mângâie pe Dumnezeu, sânul ei preacurat s-a pregătit să hrănească pe Hrănitorul făpturii, ochii ei s-au deprins printre lacrimi să îl privească pe Dumnezeu.

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului este un praznic de har, adică un ospăţ ceresc din iubirea lui Dumnezeu dăruită prin Prunca cea mai aleasă a umanităţii, cea care a semănat atât de mult cu Dumnezeu prin rugăciune şi curăţie, încât Dumnezeu a ales să semene cu ea la trup şi la personalitate.

La o vârstă de trei ani, când pruncia preacurată a Fecioarei se împleteşte cu înţelepciunea alegerii de har şi cu neamul sfinţit prin jertfă preacurată, Maria pleacă de la părinţii ei pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Slujeşte în Templu împreună cu fecioarele, se sfinţeşte cu lumină de sus, atinge cerurile în rugăciune, vorbeşte cu arhanghelul Gavriil, îşi păstrează vasul preacurat al fecioriei pentru a-L primi pe Dumnezeu în ea.

Fiica lui Dumnezeu a ascultat şi a văzut Crucea veacurilor răstignită în ea şi a uitat pe poporul ei şi casa părinţilor ei pentru a deveni mamă neamului omenesc şi lui Dumnezeu deopotrivă. Mâinile ei s-au deprins să mângâie pe Dumnezeu, sânul ei preacurat s-a pregătit să hrănească pe Hrănitorul făpturii, ochii ei s-au deprins printre lacrimi să îl privească pe Dumnezeu.

În ea raţiunile fireşti ale umanităţii s-au unit cu Raţiunea cea veşnică a lui Dumnezeu, mintea ei preacurată şi înmiresmată de feciorie s-a unit cu Logosul, cu Mintea veşniciei dăruite Tatălui în iubire.

Prin intrarea în Biserică a Maicii Domnului umanitatea îşi atinge apogeul fiinţial. Oamenii uimiţi şi străpunşi de moarte încep să simtă pe Dumnezeu cel străpuns de viaţă apropiindu-se de pământ. Intrarea în Biserică îi învaţă pe oameni că Dumnezeu nu vine  invitat, o dată pe an în Sfânta Sfintelor, de undeva de departe, din exterior, ci se ascunde sfielnic în om, pătrunde în umanitate, creşte în univers printre lacrimi şi jertfă de sine, este accesibil din interior, din fântâna lăuntrică a inimii. Dumnezeu este mai aproape de om decât a crezut el vreodată, a aici, crescând smerit în pântecele firav al Fecioarei, vulnerabil la toate durerile lumii, gată să moară şi să dăruiască viaţă.

Printre lacrimile grele ale lumii, o pruncă mai uşoară decât un fulg dar mai desfătată decât cerurile, pătrunde în inima umanităţii împreună cu Hristos, care o aştepta de o veşnicie să se plămădească pentru a se plămădi ca Om din ea. Şi de acolo, din altarul tăcut al Ierusalimului, Sfânta Sfintelor se arată pe sine vie, rugătoare, mlădioasă în smerenie, gata să nască pe Dumnezeu. De acolo, din tihna templului, prunca în care încape Dumnezeu, ascultă atentă durerile umanităţii, îngroapă suferinţele lumii în cerurile sufletului ei şi se clădeşte pe sine Biserică sfinţită şi rai cuvântător.

În Sfânta Sfintelor, Preasfânta a văzut Chivotul Legii, ea Chivotul preacurat în care a încăput Legea cea vie şi veşnică a Iubirii: „Binecuvântat eşti Doamne, Tu şi chivotul sfinţirii Tale”. A văzut năstrapa cea cu mană, ea, hrănitoarea a toată făptura cu Pâinea cea care s-a coborât din cer şi dă viaţă Lumii: Euharistia cerurilor, Trupul Fiului lui Dumnezeu. A văzut Toiagul lui Aaron care a odrăslit, ea care din adâncul fecioriei a născut Prunc, îndreptarea neamurilor, Împărăteasa cerului şi Maica Preoţiei Bisericii. A văzut apoi Masa Punerii Înainte, pregătindu-se să devină Masa euharistică a harului, din trupul căreia s-a conceput Trupul lui Dumnezeu.

Oameni buni, sfinţii bunici ai lui Dumnezeu au adus-o pe Prunca Maria în Biserica lui Dumnezeu. Aduceţi-vă copiii la Biserică, pentru a deveni oameni-biserică, primitori de Dumnezeu şi iubitori de oameni. Învăţaţi-i cu Liturghia pentru ca să înveţe fundamentul liturgic al universului. Împărtăşiţi-i des, pentru a se antrena pentru Euharistia cea veşnică. Aduceţi-i la pomenirile morţilor ca să aibă cine se ruga pentru voi când trupurile voastre vor fi ţărână. Învăţaţi-i să facă milostenie, ca să moştenească raiul celor milostivi. Învăţaţi-i să se roage înainte de somn, ca să poată să treacă prin noaptea adâncă a lumii.

Luați-l / luați-o acasă că nu avem ce să-i mai facem!

Luați-l / luați-o acasă că nu avem ce să-i mai facem!

Acesta este recomandarea „medicală” în care se ascunde de prea multe ori o infecție cu bacterii căpătată în spital și, cum am aflat de curând, o crimă premeditată.

Cât de multe sunt cazurile? Medicul Sorin Paveliu le estimează la o cifră amețitoare: 76.000 pe an, „ca un avion cu 200 de pasageri care se prăbușește în fiecare zi”! Adică aproape două milioane de oameni care, doar în ultimii 26 de ani, au plecat înainte de vreme. Unii mai aveau de trăit câteva luni, alții câțiva ani, mulți aveau toată viața înainte.

Poate părea excesiv, exagerat, inacceptabil. Poate că în realitate au fost doar un milion sau numai câteva sute de mii. Din păcate însă statisticile par să sugereze cifra mai mare.

De exemplu – speranța de viață în România este de 74 de ani, față de o medie a UE de 78,5 ani (pe care oricum o tragem chiar noi în jos!). Rata criminalității violente și a accidentelor este ceva mai mare decât în rest dar nu influențează totalul nici măcar cu jumătate de an. Avem acces la aceleași vaccinuri și tratamente ca oricine, așa că rămân până la 4 ani diferență de pus pe seama neperformanței din sistemul medical.

Ca o paranteză – Cuba – deși este o țară comunistă și teribil de săracă, are o speranță de viață de 78 de ani, adică aproape egală cu a SUA, după ce a făcut din sistemul de sănătate o prioritate.

(Nu așa!)

3 mai: „Încă de la începutul mandatului am fixat Sănătatea ca prioritate zero în agenda mea și a Guvernului și îi asigur pe toți cetățenii că nu voi accepta jumătăți de măsură în acest domeniu vital.”

5 mai: „Pentru a clarifica, menține și recâștiga încrederea în sectorul sanitar, premierul Dacian Cioloș va considera, din acest moment, sectorul de sănătate prioritatea numărul unu pentru următoarele luni”

Ce înseamnă cei 4 ani distanță?

Statistic, ei dese împart în mod egal între noi, părinți, copiii, bunicii, nepoții noștri – fiecare când ne vine vremea.

Real, fiecare după cum îi e norocul. Unii vor împlini 100 de ani, inclusiv pentru că n-au avut nevoie de manevre invazive la spital. Alții nu vor mai ieși deloc din maternitate. Sau vor rămâne cu handicap și nu vor fi deloc prinși în statistica asta.

Cine poate stabili exact câți mor pentru că merg prea târziu la doctor, câți pentru că merg prea des și poate iau tratamentele aiurea, câți din cauza unor diagnostice sau intervenții greșite, câți din cauze nebănuite și, în sfârșit – câți din cauza „abia” descoperită: infecțiile intraspitalicești.

Reflexul firesceste să minimalizăm o grozăvie atât de mare. „Dezinfectanții ăia erau doar pentru spălat veceuri” / „Infecțiile se tratează cu antibiotice” / „Nu se moare din asta”.

Se moare!

Războiul medicinei moderne cu bacteriile a început în 1846 și pentru multă vreme a fost purtat de un singur om, a cărui muncă era repudiată de toți colegii lui.

Ignaz Semmelweis era un tânăr obstetrician ungur de la spitalul general din Viena (da, ăla unde se duc acum politicienii să se trateze). În salonul asistat de studenți la medicină (care făceau și autopsii), rata mortalității materne depășea constant 10%, atingând în unele luni o treime. În salonul asistat de moașe, era de 5%. Mamele care ajungeau în spital după ce născuseră acasă aveau șanse chiar mai mari de supraviețuire, iar faima spitalelor de peste tot era atât de rea încât femeile implorau să fie lăsate să fugă și să nască în stradă. Semmelweiss a fost singurul care le-a ascultat. I-a obligat pe toți, studenți și moașe, să se spele pe mâini înainte de orice examinare sau intervenție. Foloseau o soluție din apă cu puțin clor, posibil mai concentrată decât ce se obișnuise Hexi Pharma să vândă. În doar un an, rata deceselor scăzuse la doar 1%.

Colegii săi doctori au fost însă imposibil de convins. Nu i-au acceptat teoria și chiar se simțeau insultați la sugestia că gentlemani ca ei ar putea fi vreodată murdari. După conflicte repetate, s-a mutat la altă maternitate unde repetă aceeași procedură cu succes. În 1861 moare înainte ca ideile sale „revoluționare” să fie acceptate. Louis Pasteur și Robert Koch aveau să cerceteze și formuleze, în scurtă vreme, teoria microbiană a bolilor, iar din anii 1870 spălarea mâinilor și sterilizarea instrumentarului medical au început să devină reguli.

Din 1928, odată cu descoperirea penicilinei, medicii au căpătat o armă eficientă și în tratamentul infecțiilor cu bacterii. Dar componenta de prevenție a rămas indispensabilă și a continuat să se perfecționeze – un lanț strâns care începe de la același banal spălat pe mâini, chiar dacă ele urmează să fie protejate cu mănuși, continuă cu dezinfectarea chimică și sterilizarea termică a instrumentarului, curățenia permanentă și periodică a saloanelor, dezinfectarea permanentă a tegumentelor expuse și, în cazurile grave, folosirea camerelor sterile sau a capsulelor cu oxigen – cele despre care am descoperit recent că le avem dar le ținem degeaba.

Mai recent a apărut problema bacteriilor rezistente la antibiotice. După expunere sistematică, generațiile succesive de microbi capătă imunitate și nu mai pot fi tratate cu substanțele cunoscute. Companiile farmaceutice trebuie să scoată formule noi cu o cadență din ce în ce mai rapidă, după ce mutațiile imune au început să fie depistate la chiar și mai puțin de un an de la folosirea unui antibiotic nou.

În cursa asta, importanța antisepticelor, oricum mare, crește cu atât mai mult. Medicii trebuie să prevină mai abitir infecțiile, tocmai pentru a nu ajunge să le trateze, lucru care duce la supradozaj și la rezistență. Un studiu de acum câțiva ani arată însă un lucru și mai îngrijorător:

Dezinfectanții diluați ajută bacteriile să devină imune la antibiotice!

Și, să fie clar, nu vorbim de spălat veceuri. Iată la ce se folosesc câțiva dintre dezinfectanții Hexi Pharma:

SUPRASEPT

Indicaţii – Mod de utilizare:

Dezinfecţia şi curăţarea echipamentelor medicale (aparatură şi instrumentar medical), din orice tip de material; predezinfecţia echipamentelor care vor fi sterilizate;

Dezinfecţia şi curăţarea suprafeţelor în secţiile cu risc septic din unităţile sanitare (bloc operator, secţii de terapie intensivă, hemodializă, săli de tratament, saloane pacienţi, grupuri sanitare, etc.);

Dezinfectant de elecţie pentru dezinfecţia terminală(ciclică) a sălilor de operaţii, saloanelor de boli contagioase sau cu risc septic, grupurilor sanitare, etc – se face în absenţa personalului, astfel: concentraţie de 0,25%, timp de contact 30 şi 60 minute; concentraţie de 0,5%, timp de contact 15 şi 30 minute.

CLORHEXIN B

Indicaţii – Mod de utilizare:

Dezinfecția tegumentelor şi mucoaselor, antisepsia preoperatorie a mucoaselor (vaginală, bucală) – produsul se aplică prin badijonaj cu soluţie ca atare sau irigaţii vaginale cu soluţie diluată din 1 parte produs cu 9 părţi apă (diluţie 10% apoasă);

Indicat în profilaxia suprainfecţiei plăgilor, arsurilor, escarelor, ulcererelor varicoase, profilaxia infecţiilor cutaneo-mucoase la diabetici, ulceraţiilor diabetice, hemoroizilor externi – produsul se aplică prin badijonaj cu soluţie ca atare sau lavaj cu soluţie diluată, o parte produs cu nouă părti apă (diluţie 10% apoasă);

Dezinfecţia tegumentelor în infecţiile cutaneo-mucoase de origine bacteriană, virală, micotică – produsul se aplică prin badijonaj cu soluţie ca atare (inclusiv la copii, diabetici, imunodeprimaţi, gravide, lăuze, nou-născuţi, vârstnici);

În ginecologie: irigaţia vaginală cu o soluţie diluată 10% este indicată profilactic la femeile active sexual, în cazul infecțiilor locale, precum şi pre- şi post-abortum.

CLORHEXIN C

Indicaţii – Mod de utilizare:

Dezinfecția igienică a mâinilor – timp de contact 30 secunde;

Dezinfecția tegumentelor înainte de injecții şi puncții venoase, puncții articulare, puncții ale cavităților seroase și ale organelor cavitare, cât și înaintea oricăror manevre invazive chirurgicale prin aplicarea pe tegumente a aprox. 2-3 ml asfel:

pentru suprafețele cutanate sărace în glande sebacee , înainte de injecţii şi puncții venoase: timp de acțiune 15 secunde;

pentru suprafeţele cutanate sărace în glande sebacee, înainte de puncții articulare, puncții ale cavităților seroase și ale organelor cavitare, cât şi a micilor intervenţii chirurgicale: timp de acţiune 1 minut;

pentru suprafețele cutanate bogate în glande sebacee, înaintea tuturor intervențiilor (puncții, interventții chirurgicale): timp de acţiune 10 minute;

Antisepsie în afecţiunile dermatologice (piodermite, micoze, panariții, acnee) şi profilaxia infecțiilor cutaneo-mucoase la diabetici: badijonaj cu 1-2 ml soluție ca atare;

În stomatologie:

profilaxia tartrului și a cariei dentare – se indică spălaturi cu soluție diluată, o parte produs cu trei părți apă curentă (diluție 25%) sau badijonaj cu soluție nediluată;

dezinfecția protezelor dentare – se indică spălarea cu soluție diluată cu apă curentă – diluție 10%, profilaxia infecțiilor postoperatorii, după extracții sau alte intervenții la nivel gingival, prin spălături cu soluție diluată o parte produs cu trei parți apă (dilutie 25%) sau badijonaj cu soluție nediluată.

TLDR

– aparatură şi instrumentar medical;

– bloc operator, secţii de terapie intensivă, hemodializă;

– dezinfecția tegumentelor şi mucoaselor;

– antisepsia preoperatorie a mucoaselor;

– profilaxia suprainfecţiei plăgilor, arsurilor, escarelor, ulcererelor varicoase, profilaxia infecţiilor cutaneo-mucoase la diabetici, ulceraţiilor diabetice, hemoroizilor externi

– dezinfecţia tegumentelor în infecţiile cutaneo-mucoase de origine bacteriană, virală, micotică – produsul se aplică prin badijonaj cu soluţie ca atare (inclusiv la copii, diabetici, imunodeprimaţi, gravide, lăuze, nou-născuţi, vârstnici);

– în cazul infecțiilor locale, precum şi pre- şi post-abortum;

– dezinfecția tegumentelor înainte de injecții şi puncții venoase;

– antisepsie în afecţiunile dermatologice (piodermite, micoze, panariții, acnee) şi profilaxia infecțiilor cutaneo-mucoase la diabetici;

– înaintea oricăror manevre invazive chirurgicale.

Și iată cum începe să se lămurească cea mai mare aberație statistică a sistemului medical românesc.

1. Avem printre cele mai mici rate ale infecțiilor intraspitalicești din Europa. Desigur, doar e o statistică ușor de măsluit, fie nu sunt raportate, fie victimele sunt trimise să moară acasă. Iată însă o evaluare independentă de raportări, a prevalenței infecțiilor în rândul populației generale. Suntem în aceeași grupă cu Egipt, Afganistan și partea de sud a Italiei. (oare mafioții noștri au luat rețetele de diluare de la ai lor sau invers?)

2. Avem germanii cei mai rezistenți la antibiotice din Europa. Statistica asta nu se poate măslui, pentru că testele se fac în condiții de laborator. Deja, statistica oficială de la punctul 1 devine șubredă: cum e posibil!?

3. Avem printre cele mai mari consumuri de antibiotice din Europa. Până acum, asta era o explicație facilă pentru situația de la punctul doi. Dar după cum arată lucrurile acum, nu este neapărat o cauză pentru punctul 2 ci mai degrabă un efect al punctului 1: din cauza infecțiilor prea multe, medicii sunt nevoiți să dea iar pacienții să ia mai multe antibiotice. Chiar pare plauzibil dacă ne uităm la dinamică – creșterea de consum a venit între 2000 și 2010.

Adică exact în perioada în care Condrea și păpușarii lui dăduseră standardele medicale cu un secol înapoi.

Capetele de acuzare de la procesul lui Ceaușescu ar suna mult mai realist în cazul ăsta, cu adaptări minime:

1. Genocid – peste 60.000 victime;

2. Subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat. Infracțiunea de distrugere a bunurilor obștești, prin distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe etc.

3. Subminarea economiei naționale.

4. Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate.

sursa: http://riscograma.ro
foto:http://sanatate.bzi.ro

Despre accidentul lui Dan Condrea

Despre accidentul lui Dan Condrea

Accidentul fatal al lui Dan Condrea are, o singură explicație – instinctivă: asasinatul.

La cald:

1. Cine l-a executat pe Dan Condrea a avut grijă să fie destul de clar pentru toată lumea că n-a fost nici accident nici sinucidere, dar în același timp neconstrângător pentru lege să decidă că ar fi fost asasinat. Ei încearcă să transmită un mesaj pentru restul, care știu la fel de multe: liniște!

2. Era destul de clar că Dan Condrea era un psihopat util care umplea pușculițele altora. Acum este și mai clar că este destul de jos în lanțul trofic. Foarte probabil se pregătea (sau a apucat) să vorbească.

3. SRI nu mai are nici o scuză să ascundă informările pe care pretinde că le-a făcut referitor la infecțiile intraspitalicești. Fiecare zi care trece fără elucidarea cazului presează ca o suspiciune directă asupra serviciului iar fiecare informație aflată acolo poate ajuta la rezolvarea lui. Oricum nu a existat niciodată vreo justificare pentru ca datele să fie secrete – acum există un motiv imperativ ca ele să fie desecretizate.

4. Președintele și prim-ministrul României au de dovedit în mod expres că nu sunt parte la operațiunea de mușamalizare. Până acum au lăsat exact impresia pe care o lăsa ministrul Achimaș când încerca să susțină că “doar 4%” dintre probe au probleme. Impresia respectivă s-a confirmat.

5. Mafia locală încearcă pe cât se poate să folosească arme legale și au la îndemână toată panoplia: dosare penale, decizii administrative, la nevoie legi. Derapajele violente apar doar în cazurile extreme, la disperare – Tinu, Marta, Panait, Crivăț.

La rece, putem admite mai multe…

Ipotezele logice:

1. A fost ucis.

a) cu ajutorul infrastructurii din vreun serviciu secret – SRI, SIE etc.

b) de tovarășii săi mafioți, fără ajutor.

c) de una/unele dintre multele sale victime. Dacă mergem cu detalierea scenariilor până la capăt să nu uităm de angajata Hexi scoasă din mașină și bătută. Trauma socială a întregii afaceri e încă greu de cuantificat.

2. S-a sinucis

a) din vinovăție – puțin probabil după comportament, dar să admitem.

b) ca să fugă de responsabilitate – deși mai la îndemână îi era să o facă prin vreo insulă, tot nu l-a arestat nimeni

c) sub amenințare directă și iminentă, ceea ce ține mai degrabă de punctul 1.

3. A avut un accident

a) pe fond de stres, panică, oboseală sau orice altceva.

b) dintr-un ghinion incredibil.

c) ca urmare a unei defecțiuni tehnice întâmplătoare, că dacă a fost provocată mergem tot la punctul 1.

În afara unui ipotetic caz 4 (nu era el), realist vorbind, nu prea contează.

În oricare din cazuri, contextul și consecințele transformă acest eveniment într-un asasinat. De ce?

1. Cei care aveau de beneficiat de pe urma dispariției lui beneficiază oricum.

2. Modul în care s-au întâmplat lucrurile este suficient de traumatizant încât să bage frica în oricine ar mai vrea să vorbească.

3. Nu vom mai afla lucruri pe care poate că era iminent să le aflăm, sigur nu de la el.

Ca percepție publică cel puțin, cât timp rămân lucruri neștiute, Dan Condrea este victima unui asasinat de tip mafiot.

Primul lucru pe care trebuie să îl aflăm este conținutul complet și exact al presupuselor rapoarte SRI despre sistemul de sănătate.

Pentru că… ghinion!

Condrea a murit exact după ce președintele țării a sugerat că „trebuie întrebat la SRI” dacă rapoartele respective pot fi făcute publice sau nu. Și același președinte a spus că din experiența lui „SRI își face treaba”.

Să vedem dacă și cum și-a făcut-o!

Până acum, SRI s-a felicitat pentru diversiunile ieftine cu care s-a ținut la adăpost de opinia publică – de câte ori era vizat de vreun scandal mai răsărea vreun terorist islamic cu butelie sau altul cu petarde prin secuime.

Nu mai merge! Rătăciții ăia cu pocnitorile lor artizanale cu greu ar fi reușit să se „sinucidă” atât de eficace pe cât a făcut-o Condrea. Ar fi zăcut prin spitale cu săptămânile și ar fi murit în cele din urmă de infecții.

Ei bine, 80.000 de oameni mor în fiecare an de infecții, ca și cum un avion plin cu pasageri s-ar prăbuși zilnic.

Măcar pentru motivul ăsta, nici o virgulă din ce a scris vreodată vreo instituție a statului referitor la subiect n-ar trebui să fie secretă.

Secretoșenia absurdă și aroganța cazonă este în cazul ăsta unul dintre cele mai grave atentate la siguranța națională. Pentru că atât timp cât moartea lui Condrea este sau doar pare o parte a unei mușamalizări în curs, întreg sistemul imunitar al statului este sub zero.

Nu sunt printre cei care cred că serviciile secrete sunt ele însele sisteme mafiote. Supradimensionate – da, incompetente – clar, abuzive – prea des. Dar nici pe departe nu sunt în stare să orchestreze intern toate schemele diabolice care li se atribuieîn folclor. Ca în orice instituție de stat, există unii (puțini) care își fac treaba și îi duc în spate și pe ceilalți, alții (mulți) care stau degeaba sau fac lucruri absolut irelevante, ilizibile sau caraghioase și câțiva (puțini dar importanți) care folosesc statutul și infrastructura pentru scopuri personale, inclusiv mafiote. Abia dacă se cunosc, nu se coordonează prea bine. Luați catastrofa managerială și profesională de la TVR, unde sunt doar 4.000 de oameni, înmulțiți-o cu trei ca să ajungeți la numărul de angajați și apoi cu orice cifră credeți între unu și n – ca factor de multiplicare a incompetenței într-un sistem care clasifică responsabilitatea „on a need to know basis” (principiul conform căruia nimeni, indiferent de rang!, nu are acces la informații).

O paranteză – pentru jurnaliștii „acoperiți”, care toarnă ce aud prin redacții sau scriu chestii la ordin. Voi sunteți convinși pentru cine lucrați? Povestea încercării de racolare a lui Daniel Befu și alte informații disparate arată o schemă aproape comică: „Agentului” îi este promis că aproape nimeni nu îi va cunoaște identitatea, primește bani sau cadouri la negru în vreun gang și semnează cu pseudonim. Băi băieți (și fete) voi sunteți siguri că nu lucrați pentru KGB, de exemplu? Ce poate fi mai simplu pentru ruși să vă recruteze exact așa – au câțiva oameni aici care au lucrat cândva în sistem și cunosc procedurile și îi pun să vă angajeze. O vreme vă furnizează directive și materiale despre cum să îi ardeți pe ruși, că oricum nu îi atinge cu nimic. Le livrați informații critice fără să bănuiți nimic, iar la momentul critic vă vor pune să faceți vreo chestie care pare complet absurdă, „la ordin militar” și „din rațiuni de stat”. Țeapă maximă! Și posibil o explicație pentru delirul lui Turcescu.

Nici măcar legendarele rivalități dintre servicii nu cred că sunt reale – bine ar fi să fie, că am afla și noi mai multe lucruri. Atunci când interesele o cer, Mafia găsește canalele necesare în oricare dintre ele.

„Mafia” este un barbarism în cazul ăsta, pentru că nu există un cuvânt care să definească grupurile infracționale care au infiltrat statul la toate nivelurile. Puterea lor stă în anonimat: au reușit până acum să-și ducă răfuielile în privat, cu instrumente „legale”: anchete penale și sentințe, decizii administrative, la nevoie legi.

N-au nici măcar nume individuale de mare notorietate. Mai apar prin dosarele celor care au devalizat miliardele din fonduri europene (dar numai ca să le facă loc altora), care au cumpărat cu 10 cenți pe dolar drepturile litigioase la despăgubiri (când prețul corect era doar 5 cenți!), care au cumpărat de la stat gaz, petrol sau apă ieftină (și s-au calicit), care au făcut drumuri cu gropi (și au vrut tot ei contractul de reparații) sau care au omorât zeci de mii de oameni cu dezinfectanți botezați (și n-au avut decența să dispară elegant când li s-a dat șansa nesperată să nu fie arestați, într-o țară în care un judecător de Curte Constituțională fusese băgat la beci pentru că avea struți). În anonimitate stă

Cât timp nu s-au împușcat pe stradă (sau măcar n-a aflat nimeni) le-a mers de minune.

De data asta nu mai merge!

1. Dacă l-au ucis pe Condrea, chiar și când reflectoarele erau ațintite pe caz, înseamnă că sunt disperați să-și scape pieile și nu mai gândesc deloc pe termen lung. Scapă cine poate!

2. Dacă omul a murit accidental tocmai când Dacian Cioloș și Klaus Iohannis lucrau cu spor la „restabilirea încrederii” …ghinion!

Poate că ăsta e un nume bun pentru Mafia românească până la găsirea unuia mai acătări:GHINIONUL

sursa: http://riscograma.ro
foto: www.timesnewroman.ro-

EYE FILM FESTIVAL

SEMNIFICAȚII despre ÎNVIERE

”Trebuie să se ştie că Domnul a fost răstig­nit în ziua a şasea a săptămânii, adică Vineri, pentru motivul că la creaţie omul a fost făcut în ziua a şasea. A fost răstignit în ceasul al şaselea din zi, pentru că în acest ceas, după cum se spune, şi Adam şi’a întins mâinile, şi a luat fructul din pomul oprit şi a murit. Pentru aceasta trebuia să fie recreat omul în acelaşi ceas în care a fost zdrobit. A fost răstignit în grădină, pentru că şi Adam a călcat porunca în grădina raiului. Băutura amară pe care a gustat’o Hristos preînchipuia gustarea lui Adam.

Loviturile cu palmele arătau slobozirea noastră. Scuiparea şi purtarea necinstită cu El arătau cin­stirea noastră. Cununa cu spini, îndepăr­tarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească, în locul hai­nelor de piele. Piroanele, desăvârşita ne­mişcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Suliţa arată îndepărtarea săbiei de foc de la noi. Apa din coastă este icoana botezului. Sângele şi trestia ne arată că Hristos ne’a dăruit, scriind cu litere roşii, vechea patrie.

Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, se afla căpăţâna lui Adam. Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numeşte locul Căpăţânii (Golgotha) este aceasta: pe vremea potopului, căpăţâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ şi co­linda de colo-colo despuiată de carne şi stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau. Solomon, din respect pen­tru strămoş, împreună cu toată oastea, a acoperit’o cu foarte multe pietre. De asta a şi fost numit de atunci locul acela: „pardosit cu pietre” (evreieşte: Gabbata). Unii sfinţi aleşi spun, pe temeiul predaniei, că şi Adam a fost îngropat acolo de un înger. Aşadar, acolo unde era stârvul, acolo s’a aşezat vulturul Hristos, veşnicul împărat. Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn.

Se spune că Ioan, fiind de faţă atunci când sutaşul a împuns coasta lui Hristos pe cruce, a strâns într’un vas dumnezeiescul sânge. Pe când se lăsa noaptea, a venit Nicodim, aducând un amestec preparat de multă vreme din smir­nă şi aloe. L’a înfăşurat pe Hristos în giulgiuri şi L’a îngropat în apropiere, într’un mormânt de piatră, unde nu mai fusese îngropat nimeni înainte. S’a făcut aşa, ca nu cumva să se creadă că altul a înviat, atunci când a înviat Hristos. Evanghelistul a amintit de amestecul de aloe şi smirnă; aceste mirodenii aveau însuşirea de a lipi; şi s’a întrebuinţat amestecul de smirnă şi aloe ca să nu se creadă că a fost furat atunci când vor vedea giulgiurile şi mahrama lăsate în mormânt. Într’adevăr, cum ar fi fost cu putinţă furtul, odată ce smirna şi aloea nu mai lăsau să se dezlipească giulgiurile de trup, deoarece se făceau una cu trupul, ca şi cam s’ar fi născut odată cu el?”

sursa: basilica.ro

Drumul crucii - 2016

Duminica Floriilor

ELENA FARAGO

29 martie 1878, la Bârlad s-a născut – Elena Farago (d. 4 ianuarie 1954, Craiova) - poetă română care a compus poezie pentru copii.

Nefericita copilărie a Elenei Farago, cea care îi iubea atât de mult pe cei mici

Elena Farago s-a născut pe 29 martie 1878 la Bârlad în casa părinților săi, Anastasia și Francisc Paximade. Copilăria și-a petrecut-o alături de cei șase frați și surori, fapt care se va reflecta mai târziu în opera literară. Va moșteni de la mama ei o sănătate delicată pe care timpul în loc să o îmbunătățească o va șubrezi. Obișnuitele jocuri copilărești sunt primele elemente prin care micuța ia contact cu lumea. Belșugul care domnea în casa părintească, voia bună din jurul lor, lipsa de griji și necazuri dădeau atmosferei de familie un climat prielnic unei copilării fericite.

Mica Elena își petrecea timpul mai mult cu Antoaneta, cel de-al treilea copil al familiei, față de care avea nu numai un atașament frățesc, dar și un devotament de mamă. Cu ea, citea și recita poeziile învățate la școală și tot cu ea, fire bolnăvicioasă, în orele libere cânta. Înclinarea către cei slabi și suferinzi s-a manifestat la ea deci de timpuriu, iar trăsătura de caracter luată de la mama sa se va accentua mai târziu, devenind un element de bază al trăirilor lirice.

Încă de mică avea un dezvoltat simț al frumosului. O atrăgea tot ce era armonie de forme, de sunete, de culori. Atașamentul de Antoaneta se explică poate, în mare măsură prin bunătatea poetei, dar nu mai puțin prin cultul frumosului. „Era cea mai frumoasă, nu numai dintre noi, dar dintre toți copiii pe care îi cunoșteam”. ”Mama era delicată, albă cu păr șaten, ochi frumoși și mâini cum nu am mai văzut. Când am găsit-o pentru prima oară spălând vase, mi-a fost aproape rău fizicește. M-am repezit și i-am luat vasele din mână și de atunci când veneam de la școală, făceam eu tot ceea ce era greu și urât în gospodărie”. Până la școală copilăria i-a fost aproape de poveste: lungi plimbări cu trăsura, cu echipaje somptuoase, cu părinți sau doar copiii singuri, vor rămâne întipărite în mintea poetei.

Nu împlinise șapte ani când a fost dată la școală. În 1884 e înscrisă la pensionul Varlaam din Bârlad, apoi la pensionul Drouhet. Pentru prima oară părăsește casa părintească, jocurile și obiceiurile care îi fermecaseră copilăria. Cel dintâi contact cu școala a pus-o în situații neobișnuite. Viața în comun cu un număr însemnat de colege o impresionează deosebit, în special masa comună. Se simte bine totuși, leagă prietenii statornice și cu drag își va aminti de „fetele mele”. Mult mai precoce decât colegele, bună și blândă, corectă și prietenoasă, Elena Farago nu putea culege decât simpatii pe care le merita. Cum însă de la un timp afacerile familiei mergeau prost, lipsurile încep să se facă simțite. O lovitură grea a fost îmbolnăvirea bruscă a mamei în 1890 și într-un final moartea. În astfel de împrejurări continuarea învățăturii la pension devine imposibilă.

Cu strangere de inimă își părăsește colegele pentru a urma școala primară publică în clasa a treia. În 1886-1887 frecventează școala de stat sub direcția doamnei Neagoe. Și aici se dovedește pasionată de aproape toate obiectele cu excepția matematicii, fiind absolut îndrăgostită de povești și poezii. Când termină școala primară era deja o copilă deosebită de celelalte. Mult mai receptivă, cu o imaginație mai bogată și o judecată mai matură, deoarece viața o învățase multe, Elena încheie primul capitol al învățăturii sale în 1888, când avea zece ani. Înscrisă la clasa întâi secundară la externatul din Bârlad, dintru-nceput atmosfera școlii i se pare rece, neprimitoare, agravată de situația umilitore în care erau puse uneori elevele de către directoare și profesoarele lor. Astfel, de unde venise cu dragoste de învățătură, Elena se vede dezgustată de ea, refugiindu-se în lumea cărților, a lecturii. Acasă viața devenea din ce în ce mai grea. Privațiunile se țineau lanț și necazurile îi slăbeau pe fiecare. Boala se cuibărește tot mai mult în casa lor și seceră pe rând pe Nicolae, Celestina, Antoaneta și mamă. Aceste patru decese, survenite în perioada 1884-1890, o copleșesc, lovitura cea mai grea fiind moartea mamei în 1890.

După decesul ei încetează și parcursul școlar al Elenei. Terminase două clase secundare. De acum încolo trebuia să se dedice familiei. Era cea mai mare dintre fete și grija trecea asupra ei. Firul învățăturii se rupe când abia începuse să se toarcă. Lovitura trebuia suportată însă. Ziua muncea în casă în timp ce tatăl se zbătea afară pentru a ușura viața copiilor. Noaptea, frântă de oboseală, după ce își culca frații și surorile răsfoia cărțile de școală ale fratelui ei mai mare, dornică de a nu pierde contactul cu învățătura. Citea toate ziarele și revistele pe care apucă să pună mână. Cum renunțase la studii pentru diplomă, își consacra timpul liber cultivării culturii generale pentru a uita faptul că era ”mamă și soră” și nimeni ”nu mă întreba ce mă doare”. Puținele prietene ale familiei, după ce o înconjoară câtva timp cu afecțiunea lor, o părăsesc, lăsând-o singură. Se regăsește doar în cuvintele lui Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Eminescu, Tolstoi, Turgheniev sau Goethe. Urmărea cu interes polemicile din artă, simpatizând mișcările moderniste, în special impresionismul. Citea regulat ”Contempotranul”, ”Literatură și știință”, „Viața”.

În ciuda alinării oferite de marile idei despre care afla din lectură, cu sufletul rănit, cu visul frânt, cu suferința alături, Elena, va păși astfel în maturitate mult prea devreme. La 12 ani o pagină zbuciumată a vieții se închidea și o alta mai tristă și mai dureroasă i se deschide înainte.

”În dorul celor două vorbe

Atâția ani am mers plângând

Dar vezi, pribeagul cărui nimeni

Nu i-a întins în drum o mână

Pricepe azi din șoapta-n care

Durerea lumii se îngână,

Că nimeni nu mângăie bine

Ca cel nemângâiat nicicând”

sursa: istoria-pe-scurt

Unirea Basarabiei cu România - 98 de ani

Explozii pe aeroportul Zaventem din Bruxelles - 22 martie 2016

Explozii la aeroportul Zaventem din Bruxelles: 11 morți și 25 de răniți, potrivit presei belgiene

Cel puțin 11 persoane au murit și 25 au fost rănite, marți dimineață, în urma a două explozii produse la aeroportul internațional Zaventem din Bruxelles, potrivit cotidianului belgian La Derniere Heure.
Totuși, un reprezentant al poliției federale belgiene, citat de agenția Belga, a declarat că bilanțul exploziilor este de un mort și mai mulți răniți, informează AFP și Reuters
Deflagrațiile s-au produs în jurul orei locale 08:00 (07:00 GMT), în zona de plecări a aeroportului.
Media belgiene au relatat că legăturile feroviare cu aeroportul Zaventem au fost suspendate, iar Eurocontrol a anunțat că traficul aerian pe aeroportul din Bruxelles a fost închis până la noi dispoziții.
Cauza deflagrațiilor nu este clară deocamdată. Potrivit AFP, o primă explozie a fost auzită în zona de plecări a aeroportului, urmată la scurt timp de a doua deflagrație. Numeroase persoane au fost văzute când părăseau aeroportul abandonându-și bagajele.
Corespondentul canalului de televiziune Sky News, Alex Rossi, aflat la aeroportul Zaventem, a declarat că a auzit 'două explozii foarte, foarte puternice'. ''Am simțit clădirea mișcându-se. Erau praf și fum peste tot'', a spus el.
Claude Moniquet, expert în terorism, a declarat pentru cotidianul La Libre Belgique că, 'după imagini, exploziile au fost puternice'. 'Este nevoie ca încărcătura (explozivă) să fie puternică pentru a putea sparge geamurile', a
declarat Moiquet, care a refuzat să facă alte comentarii.

sursa: agerpres

CUPA DAVIS: ROMÂNIA-SLOVENIA

Tudor Gheorghe - E primavara, iarasi primavara!!!

Mărțișorul

Shania Twain

Shania Twain

Spitalul Municipal de Urgenţă Moineşti-angajări 2016

Ruga albă

Curăță-ne Doamne casa și masa,
și duhul, și trupul, de toate rătăcirile,
de toate păcătuirile,
de toate nelegiuirile,
așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,
un singur drum,
o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.

Izbăvește-ne Doamne
de străvechiul nostru blestem
de a porni peste tot
și nu a ajunge nicăieri,
de a încărca mai mult decât putem duce,
de a le începe pe toate
și a nu duce nimic până la capăt.

Scoală-ne Doamne în zori
și trimite-ne la muncă,
la munca cea care nu atât pentru tine,
cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup,
cât pentru suflet.

Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,
așa încât spre seară întorși acasă,
împăcați cu sine și cu lumea din jur
să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –
pâine și apă.

Atât de la Domnul.

Şi va fi gustoasă, şi va fi săţioasă
Pâinea ceea
Pentru că muşcând încet,
Cu evlavie,
Adunând în palme fărămiturile,
Vom porni
În urma plugarului,
Păşind domol pe brazde puhave
Şi calde,

După care tot cântând vom semăna,
Apoi vom ieşi la plivit,
La secerat.

Vom aduna spic la spic,
Snop lângă snop.
După treierat,

După vânturat,
Vom merge la moară,
Vom căra saci,

Şi, fireşte, plămădind,
Făcând focul la cuptor,
Vom urmări să nu fugă
Aluatul din covată.
Astfel, tot cântând,

Ne vom întoarce la străbuni,
Asigurând mersul vremurilor,
Ne vom creştiniza,
Ne vom reboteza,
Cu gândul la Mântuitorul,

La cele spuse de către Domnul,
La Cina cea de Taină.
Pentru că acolo,
Unde este pâinea,
Acolo este şi Dumnezeu.

Curăţă-ne doamne Cugetul de pustietate,
De întunicime, de răutate,
Curăţă-ne auzul de înjurături,
De scrânşete, de blesteme,

Curăţă-ne vederile de urâţenii,
De sălbăticii, de josnicii.
Dăruieşte-ne, Doamne,
Macar o oră de linişte curată,
Neprihănită,
O oră de tăcere, de resemnare,
De contemplare,
De aciuare,
Aşa ca să putem
Sta la sfat cu sufletul,
Cu conştiinţa,
Cu inima.

Apoi, tot sfătuindu-ne,
Tot rătăcind prin vremuri,
Prin destine,
De la una la alta,
Vom simţi
Cum se prelinge pe sus,
Pe sus detot, pe sub ceruri,
Veşnicia.

Şi atunci vom tresări,
Căci suntem miruiţi
De acea mare minune.
Şi atunci nu vom înfiora,
Când se va atinge de noi umbra veşniciei.

Ne vom auzi glasul,
Acel glas tainic,
Care încă nu a îmbrăcat
Haina cuvântului,
Nu şi-a găsit cu cine să comunice,
Nu şi-a ales unda sonoră.
Fiind mult prea firav
Mult prea gingaş,
Mai rămâne gângurind în faşe.
Dar acel glas tainic,
Intim,
Pe care-l auzim numai noi,
Ne este reazim şi sfetnic,
Este sensul suprem
Al existenţei noastre,
El fiind suflare,
din suflarea Domnului.

Fără a-l căuta,
Fără a-l cinsti,
Fără-l a înţelege,
Ne vom chinui toată viaţa
Nedându-ne seama cine suntem,
De unde venim şi
Încotro ne ducenm,
Rămânând în fond,
O pănuşă gonită de vânt
Şi îngropată de ploi la întâmplare
Undeva la o margine.

Luminează-ne, Doamne,
Cel puţin arareori,
Cu gânduri bune,
Înţlepte, Roditoare,
Căci trecându-ne veacul
Cu apucături
De cele care
Eu ţie, tu mie,
Ori tu pe el,
Ori el pe tine,
Jos cu cela,
Jos cu ista,
Şi tot aşa din an în an,
Din tată în fiu,
Din generaţie,
În generaţie,
Am distrus totul ce ni s-a nimerit
La îndemână.
Pământurile,
Satele,
Vetrele,
Limba,
Şi însuşi felul nostru de a fi.

Am decăzut, Doamne,
Tot numărându-ne zilele,
De la o datorie,
la o altă datorie,
De la o supărare,
La o altă supărare,
de la o speranţă,
la o altă speranţă,
De la o alegere,
La o altă alegere,
De la o dezămăgire, la o altă dezamăgire…

Am sălbătăcit, Doamne,
Tot înlocuind iubirea cu patul,
Convingerile cu şiretenia,
Demnitatea cu raţiuni politice,
Faţa,
Cu averea,
Slujirea cu trădarea.

Luminează-ne, Doamne,
Ci câte-un gând curat,
Adânc, omenesc.
Aşa încât
Să ne putem aduna
Sub acoperişul lui,
De la părinţi,
De la strămoşi,
Până la urmaşii
Ce vor să vină.
Pornind prin streinătăţi,
Prin vremuri străbătând
Mizerie,
Sărăcie,
Nedreptate,
Vom duce
Crucea Destinului
Cât ni s-a dat
Până la locul hotărât
De către Tine,
Simţind
La fiece pas,
La fiece cotitură,
Ajutorul,
Bunătatea
Şi Binecuvântarea Ta.

Întoarce-ne, Doamne,
Acea respiraţie
Largă, senină,
Care să cuprindă
În sinea sa
Toată frumuseţea,
Toată adâncimea,
Toată tristeţea,
Verbului matern.

Dăruieşte-ne, Doamne,
Acea Bunăvoinţă
Fără de margini,
Cu care vom privi,
Cu care vom primi
Lumea,
Pentru ca atunci,
Luminarea cerească
Va prinde rădăcini,
Va da roadă,
Aşa ca să putem spune,
În ceasul de pe urmă,
C-am trăit şi noi
Pe lumea asta. Şi Dumnezeu
A fost cu noi.

Amin.


Ion Druţă


Extras din Opere în 8 volume, Ed. Cartea Moldovei, Chişinău 20096, p.473-478

sursa: http://ortodox.md

Dan Puric

Dan Puric – actor, eseist, autor şi regizor de teatru român

Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37) 

Dan Puric este un reprezentant important al culturii românești contemporane, fiind apreciat atât pentru activitatea sa ca actor și regizor, cât și pentru talentul scriitoricesc, operele sale debordând de emoție, sensibilitate și profunzime spirituală.

Dan Puric s-a născut la Buzău, a copilărit la Nehoiu şi a urmat liceul la Bucureşti.

„Eu m-am născut la Buzău, în 1959, și în copilărie am avut o perioadă dacă nu de iluminare, în orice caz de lumină nemaipomenită - pentru că am copilărit la Nehoiu, în munți. Părinții mei erau medici acolo... vedeam de dis de dimineață munții. Munții îmi vorbeau pe limba lor, păsările își ziceau muzica (...) Este un cerc de lumină care s-a pogorât pentru totdeauna în viața mea. (...) Apoi ai mei m-au adus la București. Aveam şapte ani și eram fascinat de locomotive. De la școală țin minte tot lumina, felul cum cădea ea pe pupitrele noastre”, își amintește actorul într-un interviu.

După ce s-a întors din armată, Dan Puric a reuşit să intre la teatru, în clasa lui Dem Rădulescu. 

În anul 1985, a fost repartizat la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, iar după trei ani, s-a mutat la Bucureşti, la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale”.

În decursul carierei, a interpretat roluri în piese importante de Shakespeare, Goldoni, Marivaux, Caragiale, Blaga. 

De asemenea, a regizat şi filme, iar spectacolele sale – „Toujours l’amour”, „Made in Romania”, „Costumele”, „Don Quijote” – au fost reprezentate în mai multe ţări.

Spectacolele sale - Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote - au fost reprezentate în mai multe țări. 

În film, a jucat rolul principal în coproducția româno-sârbă Broken Youth, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt și RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția.

Filmografie

Sosesc păsările călătoare, regia Geo Saizescu, 1984

Vară sentimentală (1986) - studentul Mircea Abrudan

Primăvara bobocilor (1987) - Ermolai, președintele organizației de tineret din comună

Pădurea de fagi (1987) - Mircea, iubitul Anei

O vară cu Mara, regia George Cornea, 1988

Tinerețe frântă (Broken Youth) - rol principal: Cola, regia Marija Marić, coproducție româno-sârbă, 1991

Orient Express (2004) - contele rus Orlovski

În 2003, actorul a primit Premiul Naţional Român UNESCO, pentru Dezvoltare Culturală, şi Premiul UNITER, pentru „performanţă în teatrul non-verbal”. 

Publicistică 

În 2008, a publicat volumul „Cine suntem”, care începe cu îndemnul părintelui Iustin Pârvu „Urmați-l, citiți-l și-l veți înțelege”.

În 2009 a lansat la editura Lumina Tipo, ”Omul Frumos”. 

Doi ani mai târziu, în 2011, a avut loc lansare volumului ”Fii demn!”, ”o nouă călătorie” în perimetrul demnității.

În decembrie 2013, a avut loc lansarea cărții ”Suflet românesc”, o colecție de interviuri și de conferințe, în care autorul prezintă ”fața curată a românului”.

În mai 2015, a fost lansat cea de-a cincea carte a lui Dan Puric ”DULCI - Jurnalul unui câine scris de un puric Dan”.

Conferințele despre spiritualitate și spiritul românesc

Dan Puric este cunoscut și prin conferințele pe care le susține despre spiritul românesc și despre ortodoxie.

Conferințele sale cu tematică religioasă exprimă crezul său lăuntric și marea sa iubire față de Omul frumos care are sentimentul prezenței lui Dumnezeu și care se hrănește din această prezență, purtând pe Dumnezeu în lăuntrul său.

În decembrie 2008, a avut loc lansarea unui DVD, care prezenta o conferință a renumitului actor, în care acesta își exprima crezul său în ”rezistența spirituală, de stâncă” a poporului român: ''Alegeți. Acces la memorie''.

De-a lungul anului 2009, a susținut o serie de conferințe la Ateneul Român (”Despre Corp”, ”Despre Umor”, ”Despre Iubire”), fondurile strânse fiind donate pentru realizarea Memorialului ”Calvarul Aiudului” de pe Râpa Robilor din județul Alba.

Creaţia lui Dan Puric este un întreg armonios, care recurge la memorie, la valoare şi valori, la împlinirea sufletească.

M-am întâlnit cu Dan Puric!

În mai 2015, am participat la conferinţa duhovnicească susţinută la Comănești de domnul Dan Puric şi intitulată ”Mărturisindu-i pe Mărturisitori”.

Am simțit un om care emana printr-o izbucnire de revoltă toată perspectiva poporului român umilit de la comunism până la acest capitalism fără nici o diferență.

Exprimarea artistică cu umor, ironie și sensibilitate a unor situații de viață, mărturisind întâmplări și vorbe memorabile ale marilor filosofi, oameni de carte, duhovnici şi oameni simpli care i-au marcat devenirea, au adus în fața mea un adevăr care m-a bulversat, lăsând multe semne de întrebare a existenței acestui popor începând cu mine.

O strângere de mână și o exclamație din suflet: ”Felicitări Domnule Dan! Mă regăsesc în trăirile exprimate și sunt alături în inimă și-n simțiri!”

„Căutaţi bunătatea şi frumuseţea sufletului pe care le aveţi, dar pe care poate încă nu le-aţi descoperit. E timpul să faceţi ceva!” (Dan Puric)

La mulți ani, maestre!!!

sursa: http://www.ziuaconstanta.ro; http://www.antena3.ro; https://ro.wikipedia.org,; http://www.mediafax.ro/

11 februarie 1866 - Alexandru Ioan Cuza

”Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine… Să trăiască România”

La primele ore ale lui 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice de o coaliție formată din liberali și conservatori. A.D. Xenopol susține că domnitorul ar fi fost prevenit pe la ora 19 de un băiat de prăvălie că garda palatului e vândută și se pregătiseră trupe pentru realizarea loviturii. Alți istorici vorbesc despre un sibian trimis de Cezar Bolliac să-l avertizeze că va fi detronat. ”Scrisori anonime, avertismente verbale curgeau droaie, atât la Palatul domnesc cât și la prefectura Poliției” își amintește Alexandru Beldiman, șeful poliției Capitalei. Cuza deși nu credea în aceste vești, își convoacă pe 10 februarie oamenii de încredere pentru a-i întreba despre situație. Aceștia îi spun că totul era sub control. Se ia totuși hotărârea tăierii funiilor de la clopote pentru a nu fi folosite la tulburarea liniștii orașului și se dublează garda palatului, măsură nefastă, deoarece aceasta era în slujba conjuraților.

Pe la ora 23.30, Beldiman mai face o cercetare prin oraș și se întoarce să-l asigure pe domnitor că nu se petrece nimic deosebit. Când iese se urcă în trăsură și unul dintre conspiratori, căpitanul Vasile Mălinescu, îl acostează crezând că e Cuza care se furișa deghizat. Seful poliției însă nu sesizează ciudățenia acestui gest neconform cu ceremonialul de la Palat. Peste drum, ”Monstruoasa coaliție”, organizează un bal pentru a adormi vigilența organelor de siguranță. Pe timpul nopții, complotiștii au deplasat în secret după ora 12, subunități ale Regimentului 7 de linie, precum și baterii de artilerie, roțile chesoanelor fiind „bandajate” cu paie și cârpe pentru a nu face zgomot. La ora 4 conjurații pătrund în Palat și forțează ușa domnitorului cu baionete. Cuza cu toate că amenință că va trage asupra aceluia care va îndrăzni să intre, nu s-a folosit de armă, mai ales după ce a văzut că erau prezenți și soldați care nici măcar nu știau pentru ce misiune fuseseră aduși.

După scurte discuții, Alexandru Ioan Cuza semnează actul de abdicare pe spatele unui ofițer (până la urmă doi militari, C. Pilat și Al. Lipoianu se vor lăuda fiecare în parte că au fost ”pupitrul” actului de abdicare). Domnitorul, îmbrăcat în civil, e scos din Palat printre șirurile de soldați, întorși cu spatele ca măsură de precauție. Doamna Cuza, arestată și ea în alt corp al clădirii, a fost lăsată totuși să petreacă noaptea în apartamentul ei. Trăsura domnitorului era pregătită, caii având copitele bandajate. Vizitiul merge cu mare băgare de seamă prin zone circulate astfel încât să nu atragă atenția. Inițial Cuza a fost reținut în casa lui Costache Ciocîrlan, negustor mâna a doua, om de încredere al lui C.A. Rosetti. 

Pe 12 februarie Cuza trimite generalului Nicolae Golescu, membru al locotenenței domnești care îl înlocuise o scrisoare în care menționa că „a lucrat pururea pentru a realiza dorința României de a avea un principe străin” și că vrea cât mai grabnic să părăsească teritoriul țării pentru a evita o confruntare între complotiști și trupele credincioase aflate la garnizoana Malmaison. Cuza se temea de asemenea că Unirea putea fi compromisă și din cauza separatiștilor din Moldova. Domnitorul nu se înșela. La Malmaison a început rumoarea când s-a auzit de detronare și mai mult, fostul colonel ar fi fost și ucis.

Comandanții, după ce au aflat că era în viață, au cerut voie prin intermediul Elenei Cuza să intervină pentru reînscăunare. Principele a refuzat însă oferta deoarece nu dorea izbucnirea unui război civil. Între timp, la Cameră și Senat era agitație. Parlamentarii, majoritatea foști aliați ai lui Cuza, se întreceau în acuze la adresa fostului șef de stat. Doar Nicu Cartargiu se opunea insultelor. Adunarea l-a proclamat de Filip I, conte de Flandra, drept domnitor. Acesta va refuza însă. Pe 13 februarie Alexandru Ioan I se afla la Cotroceni, vechea ctitorie a lui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Acolo unde întemeiase o frumoasă grădină botanică și ridicase un azil pentru orfani, i se pregătiseră două odăi și i s-a permis să-și primească familia sub strictă supraveghere. 

Elena Cuza își amintește: ”Sosesc la Cotroceni și intru cu copiii în odaia lui Cuza. El se preumbla nervos dintr-un colț în altul. Era îmbrăcat civil. Cum îl văzui izbucnii în lacrimi. Figura lui avea paliditatea morții. Dar el își stăpâni emoția, revolta și înainta surâzător și blând. Ah! Ce surâs, parcă și acum mă îngheață. Se apropie de copii și-i mângâie.

-Fii liniștită, îmi zise el. Vom pleca din țară și vom trăi liniștit. S-a săvârșit ceea ce eu doream de mult, dar s-ar fi putut petrece altfel lucrurile și tu știi că n-așteptam decât răspunsul viitorului domn străin pentru ca să mă retrag din domnie”.

Tot la Cotroceni, pentru a se contracara zvonurile că ar fi fost ucis, se organizează pelerinajul unora dintre colaboratori și reprezentanți străini. Noile autorități se arătau zorite să-l îndepărteze din țară pentru a nu da timp partizanilor să se trezească din năluceală. 

Pe 13 februarie, la ora 18 pleacă spre graniță. Pentru ca drumul să fie fără incidente se iau măsuri speciale. Prefectul de Prahova, un apropiat al lui Cuza, este demis. Până la Predeal schimbarea cailor trăsurii s-a făcut în locuri ascunse. Cu ajutorul consulului austriac s-au întocmit mai repede documentele de frontieră. 

Înainte de plecare domnitorul mai trimite o scrisoare lui Nicolae Golescu în care arăta că era conștient că orice tulburare l-ar transforma în ”trădătoriu de nație” și a fost auzit spunând în pragul porții Palatului Cotroceni: ”Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine…Să trăiască România”. 

Călătorind spre Predeal, într-un cortegiu de trăsuri închise , fără felinare, cu copitele cailor înfășurate în bandaje, îi mustră pe însoțitori (căpitanul Costescu, căpitanul Mălinescu, Stan Popescu și alții):

-Ce ați făcut dumneavoastră e grav, foarte grav.

-Așa e Măria ta, dar n-avem ce face, căci așa voia poporul.

-Dar eu în cealaltă noapte n-am văzut decât ofițeri, n-am văzut popor” a remarcat domnitorul cu amărăciune.

La Ploiești îl va ironiza pe Theodor Văcărescu, fostul său ofițer de ordonanță care acum prin actul trădării ajunsese temporar prefectul județului. 

Când era la frontieră, așteptând rezolvarea formalităților, a văzut în odaia pichetului, tabloul ce reprezenta tăierea capului lui Mihai Viteazul. El le spune atunci soldaților ce-i dădeau onorul: ”Vedeți cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dea Dumnezeu într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrășmașilor. Rămâneți sănătoși”. 

”Moldovenii în dragostea lor pentru domnitorul detronat s-au măgulit vreo cinci zile cu speranța că Vodă-Cuza va intra în Moldova pe la Mihăileni și-i pregăteau o entuziastă primire”, scria Beldiman. 

Drumul prin Transilvania l-a purtat pe colonelul care înfăptuise Unirea prin Brașov, Făgăraș, Sibiu, Alba-Iulia, Deva. La Lugoj e primit de o delegație de pașoptiști români care îmbrățișându-l îi spun: ”Trăiască Vodă-Cuza”. De la Lugoj pleacă spre Timișoara cu alai format din trei trăsuri, fiind însoțit de doamna țării, cei doi copii și de credinciosul Nicolae Pisoski. La Timișoara avea să fie primit iar de patrioți români. 

De acum încolo, Cuza nu va mai călca pământul României….

sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro