Întâmpinarea Domnului – „Praznicul curăţirii”

Întâmpinarea Domnului – „Praznicul curăţirii”

Aducerea la Templu a Pruncului Iisus sau Întâmpinarea Domnului, este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe.
Această sărbătoare este cunoscută și sub numele de Ziua Lumânărilor.
Este un eveniment important din viața pământească a Domnului nostru Iisus Hristos.
După 40 de zile de la nașterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus de către Fecioara Maria la Templul din Ierusalim.
În Templu a fost întâmpinat de către dreptul Simeon și proorocița Ana.
Această sărbătoare a fost introdusă la Roma de papa Gelasiu in anul 494.

După Naşterea Domnului Iisus Hristos, trecând patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei legiuite, Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară Maică plecând din Betleem cu Sfântul Iosif, logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtând pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întâi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rânduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea în legea curăţirii, şi anume: "Femeia care va zămisli şi va naşte parte bărbătească, necurată va fi şapte zile şi în ziua a opta să se taie pruncul împrejur, iar ea va şedea treizeci şi trei de zile sub acoperământul necurăţiei sale; de tot lucrul sfânt să nu se atingă şi în biserică să nu intre, până ce se vor sfârşi cele patruzeci de zile ale curăţiei ei. Şi când se vor împlini zilele curăţirii, să aducă un miel de un an, fără de prihană, spre arderea cea de tot şi un pui de porumbel sau de turturea, pentru păcat; iar de nu va fi bogată ca să aducă miel, atunci să aducă două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre arderea cea de tot şi altul pentru păcat; apoi se va ruga pentru dânsa preotul şi se va curăţi".

Despre punerea înaintea Domnului a celui dintâi născut, astfel este scris: "Sfinţeşte-Mi pe tot cel dintâi născut (parte bărbătească), care deschide pântecele". Şi iarăşi: "Pe cel întâi născut al fiilor tăi să Mi-l dai Mie". Aceasta se urma pentru facerea de bine cea mare a lui Dumnezeu, încă din Egipt, când s-au cruţat cei întâi născuţi ai lui Israil. Pentru aceasta, israilitenii aduceau pe pruncii lor cei întâi născuţi în biserică, dându-i dajdie lui Dumnezeu, ca pe o datorie stabilită prin lege. Şi iarăşi de la Dumnezeu îi răscumpăra pe aceia cu preţ, care se numea argintul răscumpărării, şi acela se da leviţilor care slujeau în Biserica Domnului, precum este scris despre aceasta în cartea a patra a lui Moise. Preţul hotărât al răscumpărării era cinci sicli, iar fiecare siclu sfânt preţuia cam vreo trei lei.

Deci, acea lege a Domnului împlinind-o Maica lui Dumnezeu, a venit acum în biserică, cu Dătătorul Legii. A venit să se curăţească deşi nu-i trebuia curăţire, fiind neîntinată şi Preacurată. Pentru că aceea care a zămislit fără bărbat şi a născut fără dureri şi fără vătămarea curăţiei sale celei fecioreşti, aceea n-a avut nici un fel de necurăţie obişnuită femeilor celor ce nasc. Pentru că ceea ce a născut pe Izvorul curăţiei, cum putea să se afle sub necurăţie? Din ea S-a născut Hristos, ca un rod din pom; iar pomul nu se vatămă, nici se întinează după înflorirea rodului său.

Nevătămată şi curată a rămas Fecioară după naşterea lui Hristos, adică a rodului celui binecuvântat. Prin ea a trecut Hristos precum raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal. Precum nu se sfarmă nici întinează raza care trece prin sticlă şi prin cristal, ci mai curat îl străluceşte, tot aşa şi Soarele dreptăţii, Hristos, n-a vătămat fecioria Preacuratei Maicii Sale, nici cu durerile cele obişnuite femeilor n-a întinat uşa naşterii celei fireşti, cea cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, trecând mai presus de fire; ci mai ales i-a îndoit curăţia ei, sfinţind-o prin trecerea Sa şi luminând-o cu dumnezeiasca lumină a harului.

Nu era nevoie de curăţire a aceleia care a născut fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul. Dar ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, a venit să se curăţească, ea cea cu totul curată şi fără prihană. Pe lângă această fiind şi smerită, nu se mândrea întru curăţia Sa, ci, ca şi cum ar fi fost necurată, a venit înaintea uşii bisericii Domnului, ca să stea şi să ceară curăţenie, neîngreţoşîndu-se de cei necuraţi şi păcătoşi. Apoi a adus jertfă, nu ca cei bogaţi, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două turturele sau doi porumbei, arătând în toate smerenie şi iubind sărăcia, iar de mândria bogaţilor fugind. Din aurul cel adus de împăraţi puţin a luat şi acela l-a împărţit la săraci şi la scăpătaţi, păstrând foarte puţin pe calea spre Egipt. Deci, cumpărând păsările cele zise după Lege, le-a adus jertfă şi cu acelea a adus şi pe Pruncul său cel întâi născut, cum se spune: "Au adus părinţii pe Pruncul Iisus, în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, ce deschide pântecele, sfânt Domnului se va chema. Deci, ţiindu-L în mâinile Sale, şi-a plecat genunchii şi cu cinste-L înălţa lui Dumnezeu, zicând:

"Iată, o! Preaveşnice Părinte, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis ca să se întrupeze din mine, pentru mântuirea neamului omenesc. Iată, pe Care Tu L-ai născut mai înainte de veci, fără maică; iar eu, prin a Ta bunăvoire, în anii cei mai de pe urmă, L-am născut fără de bărbat. Iată rodul pântecelui meu cel întâi născut, Care prin Duhul Tău cel Sfânt în mine S-a zămislit şi negrăit din mine a ieşit, precum Tu Însuţi ştii. Iată Fiul meu întâi născut - şi Care este al Tău mai întâi - cu Tine de o fiinţă şi fără de început, pentru că de la Tine S-a pogorât, nedepărtîndu-Se însă de dumnezeirea Ta. Primeşte pe Cel întâi născut, cu Care ai făcut toate. Primeşte pe cuvântul Tău cel din mine întrupat, prin Care ai întărit cerurile, ai întemeiat pământul şi ai adunat apele. Primeşte pe Fiul Tău cel din mine, pe Care Îl aduc Ţie, ca pentru El şi pentru Mine să rânduieşti precum Îţi este plăcut şi pentru ca cu trupul şi cu sângele Acestuia, cel din mine luat, să se răscumpere neamul omenesc".

Unele ca acestea zicând, a pus pe iubitul ei Fiu în mâinile arhiereului, slujitorul lui Dumnezeu, ca în mâinile lui Dumnezeu. Şi, după Legea dumnezeiască L-a răscumpărat pe El, cu preţul cel hotărât, adică cu cinci sicli, care era înainte închipuire a celor cinci răni mari ale lui Hristos, pe Care le-a primit pe cruce, prin care toată lumea s-a răscumpărat de blestemul Legii şi de robia vrăjmaşului.

Se mai povesteşte încă, de Sfinţii Părinţi, că Sfântul prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, a aşezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curăţire în biserică, nu în locul celor ce se curăţau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbaţi nu se cădea să stea. Văzând cărturarii şi fariseii aceasta, au început a cârti, iar Zaharia a stat împotriva lor, încredinţându-i că acea maică şi după naştere e fecioară curată. Iar ei necrezând, sfântul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, şi în mâinile Lui cele atotputernice este, ca după a sa voie să rânduiască toate, adică să facă astfel că fecioară să nască şi după naştere să rămâie iarăşi fecioară. "Deci pentru aceasta nu am deosebit pe această Maică de la locul fecioarelor, de vreme ce este fecioară cu adevărat".

În aceeaşi vreme când părinţii au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dânsul, în biserică a venit, purtându-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfântul Simeon, bătrânul, om drept şi credincios, aşteptând mângâierea lui Israil, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că ştia că acum se apropie Mesia cel aşteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după proorocia strămoşului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: "Nu va lipsi domn din Iuda, până ce va veni aşteptarea neamurilor, Hristos Domnul". Asemenea şi cele şaptezeci de săptămâni de câte şapte ani ale lui Daniil, acum se sfârşiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lângă această, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.

Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurând pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscând, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sârguinţă şi, primind în mâini cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de cărunteţe a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfârşitului său, cu veselie cântând şi zicând: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gândurile mele, în toate zilele aşteptându-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, când vei veni. Acum, văzându-Te, pace am câştigat şi de grijă scăpând, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducând părinţilor mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoşului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia şi celorlalţi sfinţi părinţi şi prooroci.

Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sunt mâhniţi acum şi către care degrabă mă slobozeşte, ca degrabă şi ei, lepădând mâhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sânul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mântuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeieşti cele neştiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israil, şi pe care, prin proorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicând: "Am dat în Sion mântuire lui Israil, spre preamărire". Auzind Iosif şi Preacurată Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfântul şi dreptul bătrân, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrân. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieţii şi a morţii şi Care putea să-l slobozească îndată pe bătrân spre altă viaţă sau să-l ţie încă în cea de aici.

Deci, i-a binecuvântat Simeon, lăudând şi mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu şi, fericind pe Sfântul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prooroceşti ochi pe Maica cea fără de bărbat: "Iată, Acesta este spre căderea şi scularea multora în Israil", adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfântă Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor şi a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli şi neştiutori. Pentru că va alege pe cei neînţelepţi, ca să ruşineze pe cei înţelepţi ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreieşti a Legii celei Vechi şi spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou şi spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dânsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alţii nu, ci că înşeală poporul. Şi-L va pune pe El, după cuvântul proorocului Ieremia, ca pe o ţintă spre săgetare, spânzurându-L pe lemnul Crucii şi rănindu-L cu piroanele ca cu săgeţile şi cu suliţa. În acea vreme, ţie, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îţi va trece sabia şi vei suferi dureri în inimă, când vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri şi cu mare tânguire".

Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care îmbătrânise în văduvie foarte mult, ca la optzeci şi patru de ani şi care numai şapte ani vieţuise cu bărbatul său din fecioria ei. Rămânând văduvă, tot restul vieţii ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere, nedepărtându-se de biserică, ci cu postul şi cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe proorociri spunea despre Pruncul cel adus în Biserica Domnului, tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).

Auzind şi văzând aceasta, fariseii şi cărturarii cârteau în inimile lor, mâniindu-se cu zavistie asupra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege, căci chiar în locul fecioarelor pusese pe Maica ce venise pentru curăţire. Iar asupra lui Simeon şi a Anei se mâniau, căci au dat aceste mărturii despre Prunc. Şi nu le-au tăcut acestea, nici chiar în faţa lui Irod împăratul, ci le-au spus pe toate cele făcute şi grăite în biserică. Pentru aceasta, îndată a fost căutat spre ucidere pe dumnezeiescul Prunc, Hristos Domnul, dar nu L-au aflat pentru că, prin dumnezeiască poruncă dată prin înger lui Iosif în vis, a fost dus în Egipt.

Atunci Sfântul Iosif cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, sfârşind în biserică toate, după Legea Domnului, nu s-au întors în Betleem, ci în Galileea, în cetatea Nazaret, iar de acolo au pornit în Egipt. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul (Luca 2,40).

Prăznuirea Întimpinării Domnului s-a aşezat în vremea împărăţiei lui Iustinian, căci mai înainte de aceea, deşi se făcea în Biserică pomenire despre Întimpinarea Domnului, nu era prăznuită ca sărbătoare. Iustinian, dreptcredinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sunt şi alte praznice mari. Şi aceasta, pentru aceste pricini:

Pe vremea împărăţiei lui a fost molimă mare de moarte în Bizanţ şi în părţile de primprejur, trei luni, începând din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început câte cinci mii de oameni în fiecare zi, apoi câte zece mii. Multe trupuri de ale oamenilor bogaţi şi cinstiţi erau neîngropate, pentru că murind slugile şi robii tuturor nu avea cine să îngroape pe stăpânii lor. Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omeneşti, şi un înfricoşat cutremur de pământ, încât toate casele cele mari, zidirile cele înalte şi bisericile au căzut şi mulţime de popor cazând sub ziduri a pierit. Între aceştia era şi Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci, căzând pe dânsul biserica, a murit. Încă şi Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghiţită de pământ cu toţi locuitorii ei. În acea înfricoşată moarte şi pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuţi lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întimpinarea Domnului şi a Născătoarei de Dumnezeu.

Venind ziua Întimpinării Domnului, la februarie, în ziua a doua, când a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea şi cu ieşire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvârşire şi cutremurul pământului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.

Calendarul sărbătorilor populare românești: Stretenia, Târcolitul viilor și Ziua ursului


În calendarul sărbătorilor populare românești, ziua de 2 februarie este marcată de trei astfel de evenimente: Stretenia, Târcolitul viilor și Ziua ursului.

Stretenia este o sărbătoare populară, care se asociază cu sărbătoarea creștină Întâmpinarea Domnului. Aceasta ne amintește de aducerea la Templu a Mântuitorului Iisus Hristos de către Sfânta Fecioară Maria, la 40 de zile de la Naștere, spre a fi închinat Domnului. Potrivit prescripțiilor Legii iudaice, cele 40 de zile reprezentau zilele de curățare a celei care născuse, după care tot primul nou-născut de parte bărbătească trebuia să fie închinat Domnului. Întâmpinarea Domnului sau aducerea Lui spre închinare a rămas ca pildă pentru noi, ca o îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la 40 de zile după naștere, pentru molifta de curățarea lor și închinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a născut vine la biserică și-l aduce pe nou-născut ofrandă lui Dumnezeu, închinându-l la altar.

Cuvântul ''Stretenie'' a fost preluat din textele liturgice slavone și înseamnă ''întâmpinare'' sau ''întâlnire''. Sărbătoarea a fost introdusă la Roma de Papa Gelasie, în anul 494, când a înlocuit vechea serbare păgână a Lupercaliilor, care îl cinstea pe zeul Pan și care avea loc la începutul lui februarie, când se făceau procesiuni cu făclii aprinse în jurul orașului. Pan, denumit și Lupercus, era cel care omora lupii și ocrotea turmele. În creștinismul oriental, sărbătoarea a fost introdusă de împăratul Iustin în anul 526 și generalizată în secolul al VI-lea, în jurul anului 534, de împăratul Iustinian, în speranța că va scăpa Constantinopolul de cutremurele frecvente și de epidemii. Făcliile au fost înlocuite cu lumânări, de aceea sărbătoarea se mai numește și Sărbătoarea luminilor.


Trifănitul şi târcolitul viilor

Calendarul viticol consemnează o primă sărbătoare, care coincide şi cu debutul ciclului vegetal al viţei de vie, la început de făurar. După două luni, la echinocţiul de primăvară, se dezgroapă viţa de vie şi i se taie corzile. Se aşteaptă vara pentru a „lega” viile şi toamna, de Ziua Crucii, pentru a începe culesul strugurilor. Anul Nou Viticol şi Anul Nou Pomicol înseamnă moment de început. Iar începutul adună sărbători timp de câteva zile, aşa cum seva se adună pentru a „urca” în tulpinile pomilor şi în butucii viţei-de-vie: Filipii de iarnă (28-31 ianuarie), Trif Nebunul şi Ziua Omizilor (1 februarie), Ziua Ursului (2 februarie), Martinii de iarnă (1-3 februarie). Ursul devine animal simbolic pentru această perioadă, cum lupii încheie luna lui genar.

În zi de Trifon, la 1 februarie Anul Vechi Viticol moare şi renaşte în Anul Nou Viticol. În această zi, se face arezanul viilor, gurbanul viilor sau zarezanul, cum i se spune în Teleorman. În Dolj, la Segarcea sau Giubega se spune sintetic sfeştania viilor.
Când în ziua de Trifon se face sfeştania viilor se desfăşoară în fapt două acte rituale care vizează cei doi Ani Noi: Viticol şi Pomicol. Se sfinţeşte via şi se blestemă gângăniile care păgubesc deopotrivă viile şi pomii. Se meneşte belşugul viei şi al pomilor fructiferi. Acum se-ntâmpină iarna cu vara, spun bătrânii.

Conform acestui obicei, capul familiei are datoria de a trece pe la vie în dimineața acestei zile. Totodată, gospodarul trebuie să aibă la el un fel de caltaboș și o sticlă de vin în traistă. Va oficia, astfel, un fel de ritual: va ocoli via de trei ori, va pune în fiecare colț al podgoriei o bucată de caltaboș, după care va tăia o coardă de viță pe care o va unge cu funingine și va bea o gură de vin. La final, după ce toate acestea au fost îndeplinite, va rosti o formulă magică sub formă de monolog sau dialog: “ Doamne, să-mi faci strugurii cât bundaretele de mari!”.
Aceste sărbători au elemente comune care le motivează şi finalitatea.
A îngriji viţa-de-vie tot anul şi a o boteza odată-n an, la 1 februarie, este o practică generală. Zonal, denumirea sărbătorii motivează punerea în prim plan a gesticii şi recitativului, a recuzitei folosite şi a participării actanţilor. Arezanul viilor, gurbanul viilor, trifănitul viilor, târcolitul viilor sunt câteva din denumirile ştiute în arealul românesc, în special în zona de sud a ţării. Trifănitul face trimitere la Trif, această denumire este ştiută în partea de nord a Olteniei. În partea de sud, în zona Giurgiu, arezanul adună oamenii la vii, iar în Gorj gurbanul viilor e grija cea mare a podgorenilor. Practica vizată era organizarea de ospeţe la vie, în capul viei, la care participau sătenii, se pregăteau bucate şi băutură pentru străini, ofrandele erau date celor ce nu făceau parte din comunitate, tocmai pentru a îmbuna natura şi a rodi viile. Se viza astfel abundenţa şi păzirea viilor de acţiunea nefastă a insectelor. În Plaiul Cloşani, străinii ştiau de această sărbătoare şi în prima zi de făurar veneau spre a se înfrupta din ofrande.

A doua componentă definitorie a obiceiului ştiut de „gurban” sau „trifănit” era folosirea corzilor de vie ca element de podoabă şi cu funcţie apotropaică. Se făceau coroniţe de corzi de vie, se purtau în timpul derulării ospăţului, iar participanţii îşi încingeau mijlocul cu corzi de vie, în ideea de realizare a unui transfer magic dinspre rodirea viei spre rodirea trupului.

Şi încă un detaliu semnificativ uneşte practica rituală a celebrării zeului vinului: târcolirea viei, înconjurarea ei. Este o tehnică magică pentru invocarea belşugului, preluată şi în alte momente calendaristice importante: Crăciun, Anul Nou. Gospodarul „ocoleşte via cu «bundăretele» (preparatul ritual de Crăciun, consumat apoi pe loc), turnând vin la butuci”, ca să fie strugurele cât „bundăretele”. La Segarcea, în judeţul Dolj, sau în Mehedinţi, la Balta, ori la Bălceşti, în judeţul Vâlcea, preotul înconjoară via, stropind-o cu aghiazmă.

O altă practică rituală, aproape uitată, este „tratarea” corzii de viţă-de-vie: gospodarul o crestează în patru locuri, în formă de cruce, o udă cu vin, pune sare, înfige o bucată de slănină şi una de pâine. Toate acestea pentru ca să aibă viţa de toate ale acestei lumi şi să-şi lase rodul în această lume spre îndestularea oamenilor.

Indiferent de complexitatea practicii rituale şi magice, la final via, şi, prin reducţie simbolică, corzile de vie sunt udate de preot cu aghiazmă mică, făcută pe loc şi împreunată cu aghiazmă mare făcută la Bobotează.
În zona Olteniei sărbătoarea este numită Trifonul sau Trif Nebunul sau Trifonul lăcustelor. Trifonul este considerat mai mare peste câmpuri, stăpânul absolut al insectelor. La Segarcea se face sfeştania viilor. Este o sărbătoare restrictivă, nu participă decât bărbaţii, că aşa se merge-n viaţă, cu crucea de voinic în faţă. Femeile ar putea strica rânduiala. Noi, femeile-reporter am fost sfătuite ne ţinem gura şi am fost acceptate pentru a transmite vechile obiceiuri, de care orăşenii nu au ştiut sau au uitat. Secvenţa rituală se desfăşoară şi astăzi la Segarcea, este o tradiţie păstrată. Pe vremuri bărbaţii se adunau cu căruţele cu cai, cu mâncare şi cu ploştile cu vin. Plecau în alai sărbătoresc pe la conacele lui Gogu Enculescu, Vică sau Gogu lui Scacără. Preotul slujea la capul viei, făcea sfeştanie viilor (uda cu apă sfinţită), făcea rugăciuni şi… inedit pentru un observator profan, blestema gângăniile: „vă blestem pe voi viermi, omizi, gândaci, şoareci şi purici, tot felul de muşte, molimi şi furnici, şi tot felul de jigănii ce se târăsc pe pământ şi păsări ce zboară şi aduc stricăciuni şi pagubă holdelor, viilor…”
După aceste cuvinte stropea pe deasupra viilor cu busuiocul udat cu apă sfinţită.
Aceste acte rituale au multiple semnificaţii. Sunt elemente ale unui rit sacrificial şi ale unui rit dionisiac. Chiar şi participarea restrictivă pentru femei denotă existenţa unui element extrem de arhaic pentru performarea ritualului.

După blestem, preotul binecuvântează via să aibă rod bogat. Nu lipsesc lăutarii, focurile aprinse în „capul” viilor şi mesele îmbelşugate, stropite din plin cu vinuri alese de Segarcea. Incinerarea viţei de vie, renaşterea sub formă de rod, costumarea cu corzi de vie sunt repere ale unui ceremonial precreştin de adorare a unui zeu păgân. Este Trif, patron al viilor. În Ziua de Trifon funcţionează şi interdicţii: femeile nu lucrează, dau de pomană săracilor mălai, cu semnificaţia de a avea gângăniile ce mânca şi a nu se înfrupta din via şi din holdele oamenilor. Nu se dă gunoiul afară din casă şi nu se împrumută foc.
Gospodarii ştiu că trebuie să ducă la biserică în Ziua Sfântului Trifon seminţe din fiecare fel. Vor fi slujite şi stropite cu aghiazmă. Aduse acasă şi puse în prima brazdă făcută în primăvară vor asigura belşugul.

Trifănitul şi târcolitul viilor dau bucuria roadelor de mai târziu şi încă o sărbătoare în calendarul popular. Altfel, viaţa fără sărbători e ca un drum fără conac.


Ziua Ursului – tradiții, obiceiuri și superstiții





Conform tradiției, ziua Ursului, Stretenia sau Întâmpinarea Domnului este ziua în care se întâmpină iarna cu primăvara, când oamenii prognozau cum va fi vremea:
Se consideră că în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic. Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Al Mare sau Martin. Pentru a câştiga bunăvoinţa animalului sălbatic, ei aşezau pe potecile pe unde obişnuia să treacă acesta, bucăţi de carne sau vase cu miere de albine.
Se consideră că puterea acestui animal era transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, dacă aceştia se ungeau, în ziua de 2 aprilie, cu grăsime de urs. De asemenea, pentru a fi puternici şi căliţi în viaţă, copiii firavi erau botezaţi cu numele de Ursu. Bolnavii de „sperietoare" erau trataţi în această zi prin afumare cu par smuls dintr-o blană de urs iar, în satele pe unde se întâmpla să treacă ţiganii ursari, se obişnuia ca bărbaţii să fie călcaţi terapeutic de către urşii dresaţi.
Se credea că, dacă în aceasta zi este soare, ursul iese din bârlog şi, văzându-şi umbra, se sperie şi se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în ziua de Stretenie cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedea umbra şi rămâne afară, prevestind slăbirea frigului şi apropierea primăverii.
De ziua ursului, în funcţie de starea vremii, bătrânii făceau prognozarea timpului optim al culturilor de peste an, stabilind acum un adevărat grafic al semănăturilor de primăvară. Prin livezi se purtau adevărate dialoguri între pomicultori şi pomi, iar pomii fructiferi fără rod în anul ce a trecut erau ameninţaţi cu securea. Se credea că în felul acesta, pomii vor fi determinaţi să rodească. Legat de acest moment calendaristic, se mai credea că Stretenia, sub înfăţişarea unei divinităţi meteorologice feminine, trecea peste ape. Dacă acestea nu erau îngheţate, Stretenia făcea un pod de gheaţă peste ele.
Se spune din bătrâni că, în această zi de Stretenie, ursul va ieși din bârlog și, cu acest prilej, se pot face previziuni meteorologice importante.
Astfel, în ziua de Stretenie, ursul iese din peștera sa și joacă de jur-împrejur. Dacă afară e soare și ursul își vede umbra atunci se va speria, se va întoarce în bârlog și va mai sta acolo încă șase săptămâni, pentru că atât va mai ține iarna. Dacă însă ursul nu-și va vedea umbra, în ziua de Stretenie, atunci va rămâne afară și iarna se va întrerupe, iar primăvara urmează să se apropie.
Se mai zice despre Stretenie că este o zi rea, cu multe ceasuri rele, iar cine se naște sau cine face nuntă în această zi va avea parte numai de necazuri și nu-i va merge bine.
Totodată, Stretenia este o sărbătoare a babelor, când se adună toate la un loc și încep să vorbească câte ceva.
Un vechi obicei care se practică în ziua de Stretenie este “Târcolitul viilor”. Conform acestui obicei, capul familiei are datoria de a trece pe la vie în dimineața acestei zile. Totodată, gospodarul trebuie să aibă la el un fel de caltaboș și o sticlă de vin în traistă. Va oficia, astfel, un fel de ritual: va ocoli via de trei ori, va pune în fiecare colț al podgoriei o bucată de caltaboș, după care va tăia o coardă de viță pe care o va unge cu funingine și va bea o gură de vin. La final, după ce toate acestea au fost îndeplinite, va rosti o formulă magică sub formă de monolog sau dialog: “ Doamne, să-mi faci strugurii cât bundaretele de mari!”.



În general, ziua de Stretenie se ține pentru sporul casei și pentru sănătate.

Superstițiile specifice zilei de Stretenie sunt numeroase, multe dintre ele făcând referire la vremea ce urmează.
Dintre superstițiile zilei de Stretenie, amintim:




-Cine lucrează în ziua de Stretenie va cădea în boală și i se va strâmba gura;
-Dacă boul, în cursul zilei de Stretenie, va bea apă din urma lui, atunci este semn că trece iarna;
-Dacă bea un bou apă din streașina casei, atunci anul va fi unul cu mană pentru albine și oi;
-Dacă în ziua de Stretenie este cald, atunci, în cursul anului, va fi vară călduruoasă și îmbelșugată, iar dacă în această zi este frig, ger și viscol, atunci vara va fi friguroasă și neroditoare;
-În această zi, a Streteniei, se strâmbă pârtia, adică începe a se topi zăpada, etc



Ziua clătitelor
Pentru gurmanzii din Franța, Anglia, 2 februarie este un motiv de bucurie, fiind o sărbătoare în care se servesc clătite. Această zi a devenit cunoscută ca fiind "Ziua clătitelor". Legenda zice că persoana care reușește în această zi să arunce o clătită în sus și să o prindă în tigaie cu stânga, în timp ce ține o monedă de aur în dreapta, va avea noroc de bogăție și prosperitate tot anul.

sursa: doxologia.ro; agerpres;  revistaclipa.com; traditii-superstitii.ro.