28 noiembrie 1918 - UNIREA BUCOVINEI cu ROMANIA
Bucovina
aparținea Imperiului Habsburgic (austriecilor) din 1774 („de facto”; iar „de
jure” în urma convenției dintre turci și austrieci din 26 aprilie/7 mai 1775),
când acesta o obținuse prin intermediul mitelor ambasadorului său la Istanbul,
Franz Maria Thugut, de la Imperiul Otoman.
La 13
februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o
delegație a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana
Austriei și crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta
și titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaștere a românității Bucovinei.
Astfel, la 4
martie 1849, ei obțin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac,
iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă și acela de
Mare Duce al Bucovinei.
Este creată
Dieta ducatului Bucovinei, care se întrunește pentru prima oară la 6 aprilie
1861. În cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar
românii dețineau majoritatea. Președintele dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine
astfel mareșal al Bucovinei.
În ciuda
afluxului de migranți încurajat sub stăpânirea austriacă, românii au continuat
să rămână cel mai important grup etnic din provincie până în 1880, când
ucrainenii i-au depășit în proporție de 5:4. Conform recensământului din 1880,
existau 239.690 de ruteni și huțuli, adică circa 41,5% din populația regiunii,
urmați de 190.005 de români, adică 33%, un procent care a rămas neschimbat până
la Primul Război Mondial.
Sub stăpânirea
austriacă, Bucovina era o provincie relativ mixtă etnic: predominant românească
în sud, predominant ucraineană (sau ruteană, așa cum se menționa în
înscrisurile din Imperiu) în nord, cu un mic număr de țărani secui, slovaci și
polonezi, precum și un procent de târgoveți germani, polonezi și evrei.
Recensământul
din 1910 a evidențiat 800.198 de persoane, din care: 38,88% ruteni, 34,38%
români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari,
0,08% slovaci, 0,02% sloveni, 0,02% italieni și câțiva croați, țigani, sârbi și
turci. Românii erau încă prezenți în toate așezările din regiune, dar numărul
lor scăzuse în satele din nord. Mulți dintre germanii bucovineni, precum și
câțiva români, emigraseră în secolele al XIX-lea și al XX-lea în America de
Nord.
În 4/17 august
1916, Ionel Brătianu stabilește cu Franța, Regatul Unit și Rusia un tratat
secret în care se promit României Transilvania, Banatul și Bucovina.
De partea lor,
Puterile Centrale semnaseră la Brest-Litovsk, în 27 ianuarie/9 februarie 1918,
un tratat de pace cu Rusia revoluționară, prin care aceasta admitea, până la
stabilirea unor frontiere definitive, ocuparea, administrarea și exploatarea de
către Germano-Austrieci a țărilor baltice, a Poloniei rusești, a Bielorusiei și
a Ucrainei, în schimbul unei autonomii parțiale a populațiilor slave din
anumite teritorii ale Germaniei și Austriei, anume Poznania, Silezia de sus,
Galiția și Bucovina. Acest tratat, ne-recunoscut de Antantă și de România, nu a
rămas valid decât timp de câteva luni, deoarece Puterile centrale s-au
recunoscut învinse în noiembrie 1918 (Austro-Ungaria pe 3 noiembrie, Germania
pe 11).
UNIREA
În
decursul lunii noiembrie 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, în timp ce
Austro-Ungaria se recunoaște înfrântă pe data de 3 noiembrie, românii și
ucrainenii din Ducatul Bucovinei revendică simultan unirea ținuturilor unde
erau majoritari, cu Regatul României și, respectiv, cu nou proclamata Republică
populară Vest-ucraineană, frontiera fiind în negociere deoarece ambele
comunități revendicau orașe importante precum Cernăuți, Rădăuți sau Siret.
Pe
12/25 octombrie 1918, la Cernăuți a fost înființat Comitetul Regional
Ucrainean, avându-l președinte pe Omelian Popowicz, cu scopul de a reprezenta
Bucovina în Rada Națională Ucraineană.
Pe 19
octombrie/1 noiembrie 1918, la Liov (Galiția), Rada Națională Ucraineană a
proclamat Republica Populară a Ucrainei Occidentale. Noul stat revendica și
partea de nord-vest a Bucovinei, cu orașele Cernăuți, Storojineț și Siret.
În
replică, pe 14/27 octombrie 1918, la inițiativa lui Sextil Pușcariu, la
Cernăuți a fost convocată o adunare națională română numită „Adunarea
Constituantă”, care, sub președinția fruntașului Dionisie Bejan, a ales un
Consiliu Național format din 50 de membri din toate județele și păturile
sociale, avându-l în frunte pe Iancu Flondor.
Pe 21
octombrie/3 noiembrie, Comitetul Regional Ucrainean a organizat o amplă adunare
publică la Cernăuți care a cerut ca Bucovina să fie alipită Ucrainei și, pe 24
octombrie/6 noiembrie, a preluat „de facto” puterea în partea de nord a
Bucovinei, inclusiv în orașul Cernăuți, în timp de „de jure” Bucovina era încă
sub autoritatea guvernatorului austriac Joseph Etzdorf.
La 24
octombrie/6 noiembrie 1918, comisarii naționali ucrainean Omelian Popowicz și
român Aurel Onciul, primul ales de Comitetul Regional Ucrainean, al doilea
auto-proclamat, au semnat un acord cu privire la împărțirea Bucovinei, deși
Onciul nu era împuternicit în acest sens de Consiliul Național Român din
Bucovina. Guvernul ucrainean a dispus ocuparea Palatului administrativ din
Cernăuți de către milițiile ucrainene, iar reprezentanții Radei Naționale
Ucrainene l-au somat pe guvernatorul austriac Joseph Etzdorf să le predea
puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum și în
orașul Cernăuți. Guvernatorul a cedat în fața forței și a semnat un
proces-verbal prin care trecea puterea administrativă în Bucovina către Omelian
Popowicz și Aurel Onciul, iar Popowicz a fost ales președinte al părții
ucrainene a Bucovinei.
Pe 29
octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8
Română condusă de generalul Iacob Zadik a intrat în Bucovina „pentru a ocroti
viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva
bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”, conform
proclamației generalului.
La 2/15
noiembrie, Consiliul Național Român convoacă Congresul General al Bucovinei,
care a votat în unanimitate, cu sprijinul majorității reprezentanților germani
și polonezi, unirea cu România: „După sforțări
și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați,
s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile
și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din
temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei
și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei
dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat
nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi, Congresul General al Bucovinei,
întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea
legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată
și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și
Nistru, cu Regatul României.”
Majoritatea
reprezentanților ucraineni și evrei bucovineni au refuzat să participe la
ședința Congresului General al Bucovinei, pe care îl socoteau ne-reprezentativ.