RAZBOIUL CRIMEII

RĂZBOIUL CRIMEII

Crimeea se află din nou, după 160 de ani, în centrul atenţiei Lumii

De-a lungul istoriei, Crimeea a făcut parte din imperiile grec, roman sau bizantin, iar în ultimul secol ea aparținut Uniunii Sovietice din 1921, pentru ca în 1954 Hrusciov să o dea Ucrainei.

Crimeea nu este doar regiunea populată de 60% de vorbitori de limba rusă, dar este și baza flotei Rusiei din Marea Neagră. 

Timp de secole, Peninsula Crimeea, care ocupa un loc de importanță strategică în Marea Neagră, a fost disputata de diverse forțe exterioare.

Înainte de a fi cunoscută sub numele de Crimeea, ea a fost denumită Taurica de către imperiile grec și roman. Acestea nu au fost singurele forțe exterioare care au dominat Crimeea. 
Peninsula a fost invadată sau condusă de goți, imperiul bizantin sau mongoli.

De la mijlocul anilor 1400, Crimeea a fost un protectorat al Imperiului otoman.

Rusia a anexat Crimeea în anul 1783. 

După Revoluția din Octombrie din Rusia, din anul 1917, Crimeea a rămas pentru scurt timp un stat suveran. Dar, nu pentru multă vreme.

Crimeea a devenit Republica Autonomă Sovietică Socialistă în anul 1921 și a făcut parte din Uniunea Sovietică. A rămas așa până în 1945, când a devenit o regiune administrativă a Rusiei.

Apoi, în anul 1954, Crimeea a fost transferată de către Nikita Hrușciov, Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

După colapsul Uniunii Sovietice din 1991, Crimeea a aparținut Ucrainei. 

În 1997, Ucraina și Rusia au semnat un tratat bilateral de prietenie, cooperare și de parteneriat, care a permis în mod oficial Rusiei să-și păstreze flota Mării Negre la Sevastopol.

RĂZBOIUL CRIMEII

La 28 martie 1854 începe  Războiul Crimeei: Marea Britanie și Franța declară război Rusiei.

Războiul Crimeii a izbucnit în vara anului 1853 între Rusia şi Turcia, la puţin timp după ce Principatele Române reuşiseră să obţină retragerea trupelor de ocupaţie, ţariste şi otomane, pe care cele două imperii le trimiseseră, cu aproape 5 ani în urmă, ca să ne ”salveze” din Revoluţia de la 1848.

Pretextul acestui conflict s-a născut din neînţelegerile apărute între călugării catolici şi cei ortodocşi, în zona Ierusalimului, care-şi disputau întâietatea folosirii locurilor din vecinătatea Sfântului Mormânt. Pe fondul acesta, Imperiul Ţarist, care încerca de mai multă vreme să-şi aroge protectoratul asupra creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, încercă să-l obţină acum, când Poarta recunoscuse Franţei acest drept asupra creştinilor catolici (care erau în număr mult mai mic decât cei ortodocşi) de pe teritoriul său. Adevăratul motiv, se pare însă, că era dorinţa ţarului de a controla din interior politica Constantinopolului şi de a-şi extinde cât mai mult influenţa în Balcani, în detrimentul – fireşte – intereselor Imperiului Otoman în această zonă.

Refuzul Înaltei Porţi de a da curs cererii ruşilor în forma în care aceştia o exprimau, avea să ducă la ocuparea, în luna iulie 1853, a Principatelor Române de către trupele ţariste, ca un tur de forţă menit a le arăta turcilor unde duce încăpăţânarea lor. Poarta însă, deşi conştientă de slăbiciunea ei, întrucât se afla pe un trend descendent al parcursului său istoric, se baza, în rezistenţa ei la aceste presiuni, pe sprijinul puterilor occidentale, Anglia şi Franţa, în primul rând, dar şi Austria şi Prusia.

Conducerea trupelor ţariste de ocupaţie a fost încredinţată comandantului şef Mihail Dimitrievici Gorceacov.

Primul convoi rusesc, condus de generalul Anrep d’Elmpt, a pătruns în Principate trecând Prutul pe la Leova (Ion I. Nistor – Istoria românilor, vol.2), la data de 3 iulie 1853, îndreptându-se spre Bucureşti pe traseul: Fălciu-Bârlad-Tecuci-Focşani-Buzău şi intră în capitala munteană la 15 iulie, „…binecuvântat de mitropolitul Nifon” – după afirmaţia lui Nicolae Iorga (Istoria românilor, vol. 9). 

La 28 iulie, ajunse la Bucureşti însuşi Gorceacov, iar grosul trupelor sale, pătrunseră în Moldova, trecând Prutul pe la Sculeni şi deplasându-se prin Iaşi, către Galaţi, Brăila şi Focşani.

Tot acum, Gorceacov ia sub ordinele sale şi oştirile celor două principate, cu scopul de a le utiliza în păstrarea ordinii interne. Primim astfel, din documentele vremii, preluate de istoricii de mai târziu, câteva informaţii, destul de sumare, dar edificatoare oarecum, despre armatele de care dispuneau la acea vreme Muntenia şi Moldova. Aflăm astfel că oastea Moldovei era formată „…din 4.005 oameni şi 926 cai, încadraţi într-un regiment de infanterie, un escadron de ulani, o baterie călăreaţă, un regiment de jandarmi compus din 14 companii, călări şi pedeştri, un batalion de grăniceri călări şi trei canoniere pe Dunăre” iar oastea Munteană „…însuma 15.492 oameni şi 480 cai, încadraţi în trei regimente de infanterie, un divizion de ulani, o baterie de artilerie, un regiment de dorobanţi, un batalion de grăniceri, un batalion de pompieri şi patru canoniere pe Dunăre.” (Ion I. Nistor – Istoria românilor, vol.2).

Domnitorii Principatelor Române (Grigore Ghica – în Moldova şi Barbu Ştirbei – în Muntenia) rămân în funcţii până pe la jumătatea lunii octombrie, adică până când Poarta declară în mod formal război Rusiei (10 octombrie 1853).

Ţarul declară şi el război turcilor, la 1 noiembrie 1853. Destinase acestui scop circa 70.000 de ostaşi, concentraţi în zona Galaţiului, pe care-i considera suficienţi în confruntarea cu un Imperiu Otoman aflat în agonie. Cu toată slăbiciunea lor însă, aceştia din urmă au reuşit să opună ruşilor un număr semnificativ mai mare de oameni (aproximativ 120.000), concentraţi la Dunăre sub comanda lui Omer Paşa.

Prima confruntare între armatele celor două imperii are loc la 4 noiembrie 1853, la Olteniţa, unde ruşii suferă prima înfrângere. În mod surprinzător însă, turcii nu fructifică această victorie şi, comiţând o inexplicabilă eroare tactică, se retrag şi, părăsind Olteniţa, se deplasează pe malul drept al Dunării, în Bulgaria, spre a se pregăti de iernat.

Pe la sfârşitul lunii noiembrie fu rândul ruşilor să repurteze o victorie însemnată în faţa otomanilor, de data aceasta însă, într-o confruntare navală, în portul Sinope „…şi nimiceşte aici o flotă turcească, ce stătea la ancoră, încărcată cu proviziuni ce trebuia să se ducă într-un port al coastei asiatice, ucigând vreo 4.000 de oameni şi prefăcând în cenuşă corăbiile turceşti.” (A.D. Xenopol – Războaiele dintre ruşi si turci…, vol. 2)

În ianuarie 1854 turcii mai obţin o victorie terestră împotriva trupelor ţariste, la Cetate şi Calafat (cu ajutorul, pare-se, al partizanilor olteni).

Situaţia de la Sinope determină Franţa şi Anglia să trimită vase de război în apele turceşti. Ruşii consideră acest fapt unul de ostilitate îndreptat împotriva lor şi din acest motiv, la 21 februarie 1854 declară război celor doi aliaţi occidentali ai turcilor.

Odată intrate în război, Franţa şi Anglia atacă Odessa, vizând în perspectivă Sevastopolul şi sprijină, pe uscat, în mai multe rânduri, acţiunile lui Omer Paşa, aflat în dificultate în confruntările cu trupele ţariste.

Din motive strategice, dar şi, pare-se, ca urmare a unei epidemii care izbucnise în zonă, în perioada iulie-septembrie 1854 trupelor ruseşti părăsesc principatele şi se grupează în totalitate în Crimeea. Tot acum, se petrece un eveniment destul de controversat şi regretat ulterior de către Poartă: se încheie convenţia turco-austriacă de la Bojadki-Keny, care consimţea, printre altele, ca Austria să ocupe principatele în cazul retragerii trupelor ruseşti de pe teritoriul acestora, fapt care s-a şi produs în scurt timp.

Aliaţii debarcă în Crimeea la 14 septembrie 1854. Întâmpină o rezistenţă firavă din partea trupelor ruse pe râul Alma, apoi înaintează spre Sevastopol, pe care-l asediază. Se duc lupte destul de grele aici, până la venirea iernii, care însă nu reuşesc să încline decisiv balanţa în favoarea nici uneia dintre părţi, Iarna a fost una teribilă, care a oprit pe tot parcursul ei desfăşurarea ostilităţilor. 

În timpul acestui armistiţiu forţat impus de iarnă, moare ţarul Nicolae I (pe 2 martie 1855). 

Îi urmează la tron fiul său Alexandru al II-lea, care decide continuarea războiului. Luptele din preajma Sevastopolului sunt reluate, odată cu îmblânzirea vremii şi continuă până pe 8 septembrie 1855, când apărarea sa este străpunsă şi oraşul e cucerit de forţele occidentale.

Victoriei din Războiul Crimeii, i-au urmat lungi discuţii şi polemici între forţele participante, dar pentru viitoarea Românie, importantă a fost hotărârea Convenţiei de la Paris, care s-a semnat în august 1858 şi care, aşa cum am mai spus, a creat condiţiile efectuării actului Unirii Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859.

Iată cum prezintă Ion I. Nistor în Istoria românilor, vol.2, prevederile Convenţiei de la Paris referitoare la Principate: „În locul numirii cerute, de România, dorită de divanuri, Convenţia acceptă numirea oficială de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. În loc însă de un singur Domn şi o singură reprezentanţă, Convenţia impuse Domn separat şi adunare obştească separată pentru fiecare principat. Puterile garante recunoscură însă prin Convenţie uniunea vamală între ambele ţări, unificarea regimului de măsuri şi greutăţi, cetăţenia şi organizarea unitară a oştirii naţionale cu drapeluri deosebite, dar cu o panglică comună de culoare albastră, înlăturându-se totodată şi toate deosebirile de organizare, pentru ca la momentul oportun ambele oştiri să poată fi unite într-un singur corp militar. Convenţia mai prevedea instituirea unei singure curţi de casaţie pentru ambele Principate. Iar pentru a îndruma unificarea legislaţiilor din ambele ţări, se instituia comisia centrală de la Focşani, oraş de graniţă, compusă din consilieri munteni şi moldoveni, cu misiunea de a pregăti proiectele de legi de interes comun pentru ambele Principate. Convenţia menţinea suzeranitatea porţii, fixând şi tributul pe care fiecare din cele două principate urmau să-l plătească…”

De remarcat îndrăzneala şi ingeniozitatea cu care forţele progresiste ale vremii au ştiut să exploateze în interes naţional, în ciuda multor piedici apărute preponderent din interior, acele oportunităţi providenţiale pe care Convenţia li le-a pus la dispoziţie, făcând posibilă dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, ca Domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 şi ca Domn al Munteniei, la 24 ianuarie, acelaşi an.

Nu vreau să închei înainte de a exprima aici o întrebare, care chiar dacă izvorăşte dintr-o temere, are în ea şi germeni de speranţă: ar avea oare şi oamenii politici de azi, suficientă inteligenţă, ingeniozitate şi îndrăzneală, încât să observe la timp o oportunitate, s-o înţeleagă, să-şi sacrifice unele interese personale sau de grup, şi s-o fructifice în interes naţional? Mi-ar plăcea să cred că da!... Doar că acum, o altă întrebare de-o ironie amară vine să-mi tempereze optimismul: are oare poporul român capacitatea de a produce oameni politici adevăraţi şi patrioţi, la fel de repede cum, pare-se, naşte Crimeea oportunităţi?…

SURSE: 

-http://reteaualiterara.ning.com;

-Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol, 2

-N. Iorga, Istoria românilor, vol, 9

-A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, vol. 2

-N. Iorga, Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la întemeierea Statului român

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

24 ianuarie 1859

Unirea Principatelor Române cunoscută și ca Mica Unire reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

În 1859 se realizează Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza. Într-o dimineaţă - Nicolae Grigorescu îi relatează lui A. Vlahuţă - "ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie."

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul "Petersburg" din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti influenţând pe reprezentanţii Partidului National din adunarea electivă.

În ziua de 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Alegerea sa a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au recunoscut în septembrie 1859, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.

 

Focşanii - oraş prin excelenţă negustoresc - a trait cu intensitate frământările politice de la jumatatea veacului al XIX-lea. La acea epocă, focşanenii au constituit un veritabil puls al arterei Milcovului, semnalând gradul de continua intensificare a dorinţei de unitate a românilor. Despărţit în două - Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni - de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor doua ţări vecine şi surori. Desfiinţarea hotarului de la Focşani echivala cu Unirea celor doua Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român.

 

Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni din Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiași Alexandru Ioan Cuza, transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii române. În ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea Domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză tricoloră.

Sute de felinare (850), improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală, pacură (s-au consumat 30 vedre) şi seu (60 ocale) erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi felinare. După condica de cheltuieli, municipalitatea a cheltuit 6630 lei şi 32 parale, din care numai pentru artificii 1354 lei şi 20 parale. Mai în toate casele particulare, s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei obşteşti. "La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii 'Timpuri de Marire'. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă". Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandirilor că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani. De aici, însoţit de notabilitaţile oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centrul oraşului, unde au jucat cu toţii Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a fost găzduit de boierii Dăscăleşti, unde a doua zi a primit în audienţă multă lume, se zice şi pe Moş Ion Roată.

La 11 decembrie 1861 a fost dată de domnitor proclamaţia prin care făcea cunoscut întregii naţiuni ca: "Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt mareţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru va da astazi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!"

Bibliografie (surse):

1.  www.google.ro

2. Vasile Efros, Chişinău